Securitatea a fost, în esenţă, un aparat represiv fiind considerată principalul instrument ce a dus la instaurarea regimului de ocupaţie sovieto-comunist în România. Instituţie creată la 30 august 1948, după chipul şi asemănarea poliţiei politice sovietice NKVD, securitatea a luptat permanent împotriva dușmanilor regimului, dinăuntru și dinafară, împotriva vechii Românii, a elitelor şi a tradiţiilor țării.
După abolirea monarhiei, Securitatea a trecut la o practică de impunere a fricii pe tot cuprinsul țării.Aceasta a dus, încele din urmă, la acceptarea unui regim cu totul străin de istoria şi viaţa românilor, materializat prin arestări arbitrare şi condamnări sau „internări“ în lagăre şi colonii de muncă, prin deportări şi stabiliri de domiciliu obligatoriu, toate însoţite de un cortegiu întreg de cruzimi, umilinţe şi deposedări de bunuri.
În procesul de sovietizare a României au excelat mijloacele brutale, specific unui regim de ocupaţie. În impunerea acestuia, rolul principal în ansamblul instituţional nou-creat l-a avut Direcţia Generală a Securităţii Poporului, care a „asigurat“ controlul asupra populației. Acesta s‑a exercitat prin teroare, prin anularea unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, prin arestarea elitelor vechii societăţi şi a opozanţilor politici,trecându-se chiar la pedepsirea afirmării identităţii naţionale.
Argumentele relevante se regăsesc în arhivele Securităţii, în dosarele penale sau în cele
personale, întocmite făuritorilor Unirii, care au mai trăit după 6 martie 1945. Deși majoritatea erau oameni bătrâni cu o stare precară de sănătate, aceștia nu au fost cruţaţi de acţiunile poliţiei politice, mulţi dintre ei sfârșind în închisorile comuniste.
Documentele din arhivele Securităţii probează, cu date concrete, că aceasta i-a arestat, i-a trimis în lagăre, le-a impus domicilii obligatorii, ori i-au supus altor forme de persecuţie sau, cel puţin, i-a ţinut sub o strict supraveghere pe toţi aceia care au contribuit activ la realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.
Fie că au fost delegaţi, participanţi sau aleşi în organismele Adunării Naţionale de la Alba Iulia „făuritoriiUnirii“- care au mai prins perioada de după instaurarea guvernului prosovietic al lui Petru Groza- au fost, practice toţi, într-un fel sau altul, obiect al „muncii de securitate“. Un astfel de caz a fost și cel al profesorului George Mărie.
George Mărie s-a născut în satul Măgura Ierii (comitatulTurda-Arieş), la 30 aprilie 1893. A studiat la Iara, la Cluj și la Blaj,unde, în anul 1914, absolvea Seminarul Teologic Greco-Catolic. Mărie s-a implicat active în evenimentele care au precedat MareaUnire de la 1Decembrie 1918. Astfel, în Adunarea Cercului Electoral Turda, desfăşurată la 24 noiembrie 1918, înclădirea fostului Hotel Elisabeta din Turda, prezidată de către avocatul dr. Iuliu Popescu, George Mărie a fost ales delegate titular la Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia.
După 1918 s-a implicat în viaţa politică, obținând un fotoliu de deputat în cadrul circumscripţiei Iara, reprezentând astfel judeţulTurda-Arieş, în primul Parlament al României Mari. De-a lungul carierei sale a deţinut o serie de funcţii publice în administraţia locală de la Turda, culminând cu cea de primar în anul1933, din partea Partidului Naţional Ţărănesc.
George Mărie a predat teologia, la Liceul „Regele Ferdinand” din Turda, cea mai prestigioasă instituţie de învăţământ din localitate. Astfel, până la venirea comuniștilor la putere, George Mărie a contribuit decisiv la integrarea liceului turdean în sistemul de învăţământ românesc.
Pentru activitatea desfășurată i-au fost acordate mai multe ordine și distincții:Coroana României, în grad de ofiţer (1922), Vulturul României, în grad de ofiţer (1933) şi Medalia Comemorativă Peleş (1933).
George Mărie a fost, ca și mulți alți români, o victimă a regimului communist instaurat în România după anul1945. Deţinem puține informaţii, atât din perioada detenției,cât și după stabilirea domiciliului forțat unde și-a trăit ultimii ani de viață.
Din mărturiile orale culse reiese că a executat șapte ani de închisoare, fapt confirmat și de politicianul de origine turdeană Ion Raţiu, care i-a fost elev. Acesta afirmă, înmemoriile sale: Prof. Gheorghe Mărie, care a avut o atitudine proverbial curajoasă şi demnă în toată această perioadă tulbure, din 1940 încoace, a făcut şapte ani de puşcărie şi este acum exilat la Iara.
Singurele informații din perioada detenției sunt cele oferite de fișele matricole penale. Conform acestora, George Mărie a executat 2 ani de detenție, între 1952 și 1954.Prin decizia nr. 605, a Direcției Generale a Serviciului de Siguranță Cluj (DGSS), Mărie a fost condamnat, în 15aprilie 1952, la 24 de luni de detenție.
După analizarea fișei matricole penale, din situația juridică a condamnatului s-a putut concluziona că George Mărie a fost arestat încă din anul 1947. Nu a fost găsită, până în present, nicio sentință de condamnare, pronunțată de vreun tribunal civil împotriva lui George Mărie. Cel mai probabil, acesta a fost arestat în urma unui denunț, fiind reținut pe tot parcursul anilor1947 – 1952.
Detenția a executat-o în penitenciare precum: Aiud, Gherla și Ocnele Mari-Vâlcea, fără a fi specificată perioada petrecută de George Mărie în fiecare dintre acestea.
Conform fișei matricole penale, nr. 48/ 4 iunie 1952, este rearestat de Securitatea Poporului din Cluj și apoi reanchetat, în 30 august același an. După câteva luni petrecute în arest, în 6 ianuarie 1953 este transferat în lagărul de muncă de la Chirnogi (Călărași), aflat pe malul stâng al Dunării și pe cel drept al Argeșului, la confluența celor două râuri, la limită cu regiunea Silistra din Bulgaria.
În această colonie de muncă execută trei luni de detenție. În 29 aprilie 1953, George Mărie a fost mutat în lagărul din Popești-Leordeni (Ploiești). Șase luni mai târziu (2 noiembrie 1953) este transferat la închisoarea din Caransebeș, de unde este pus în libertate, conform Decretului nr. 5045, din 24 martie1954.
După eliberare i se stabilește domiciliu obligatoriu la Iara. Ultima perioadă a vieții a petrecut-o la Timișoara, unde George Mărie a murit în 3 mai 1981.
Acţiunea represivă a Securităţii împotriva „făuritorilor Unirii“ nu avea un sens politic clar sub aspectul „luptei de clasă“ deoarece majoritatea foştilor participanţi la Marea Unire nu mai prezentau un real pericol pentru regim – ei având vîrste înaintate la data instaurării comunismului în România. Dar Securitatea nu a ţinut cont nici de vîrstă şi nici de starea de sănătate. Distrugerea lor fizică a fost un act programat, singura lor vină fiind dragostea pentru patrie.
Rămâne ca generaţiile viitoare să le facă dreptate tuturor acelora care s-au jertfit pentru ţară, punându-și energia şi viaţa în slujba unui singur scop: realizarea unirii tuturor românilor într-un singur stat – România Mare. Dacă ei nu sunt încă cinstiţi cum se cuvine, acesta este încă un reflex al naţional-comunismului, prelungit pînă în zilele noastre.
