Am scris, de-a lungul anilor, texte despre depozitul aurifer numit cu senina sintagmă cultură generală, rod al strădaniilor intelectuale exercitate de tot mai mulți semeni. Am fost și încă mă consider sentinelă la domeniul luminat de razele Cunoașterii, unde nu trăiesc îngeri, nici personaje plăsmuite de fantezia colectivă. Pe acel tărâm binecuvântat adastă oameni tineri și vârstnici cu permis special, obținut prin constant travaliu cu blazon intelectual. Așadar veghez cu flinta frazei vorbite și scrise, cu cartușul cuvântului spus și caligrafiat, slobozit către acei tineri apatici, indolenți, uneori leneși în fața strădaniei de a înmagazina cunoștințe pentru accederea în ducatul numit Cultură Generală.
Îmi amintesc cu bucurie de multe persoane cunoscute cu ani în urmă, îndeosebi în junețea mea, bărbați și femei cu diplomă de liceu, unii licențiați în profesii felurite, persoane vârstnice și tinere, posesoare ale unor noțiuni de cultură generală bine sedimentate. Televizorul, îndeosebi internetul, facilitează prompt ajungerea celor interesați la cunoștințe generale și profesionale de invidiat. Unii, de fapt tot mai mulți beneficiari, nu intenționează să-și diversifice și să aprofundeze noi cunoștințe, nu se străduiesc să memoreze din datele oferite de calculator. Mă refer aici în primul rând la ceea ce numim de regulă cultură generală.
Mulți dintre acești utilizatori ai internetului renunță la lectură, fie textul imprimat pe suport de hârtie sau în memoria calculatorului, anunțând cu fermitate și cu candoare că vremea culturii generale a trecut, că în zilele noastre omul are timp numai pentru informare. Apeși o clapă și îndată se luminează mintea așezată cu grijă în penumbra conservării sale, spre diminuarea forței native de penetrare și de înmagazinare a acesteia. Se cunoaște, îndeobște, că memoria reprezintă cel mai prețios har cu care este înzestrat omul, însă lăsarea sa de izbeliște înseamnă înțelenirea ei pe zone importante. Meditez cu îngrijorare la rapida involuție a sintagmei cultură generală către noțiunea informare și surprind pericolul fenomenului. Accept, totuși, această noțiune cu condiția ca informarea să fie cât mai amplă și mai temeinică. Mintea, nu doar calculatorul, să rămână depozitul prețios de stocare a informațiilor care îl onorează pe orice om. De aceea, tinerii învățăcei sunt datori să memoreze, mai cu seamă să învețe cum să învețe. Savantul englez Darwin a emis, printre alte teorii, pe aceea a exersării și neexersării organelor. Neexersat, creierul uman are neșansa să coboare pe scara evoluției.
Până de curând, mijlocul principal și sigur pentru înălțarea și consolidarea edificiului numit cultură generală a fost lectura. Bucuria de a citi era și a rămas maximă pentru cititorul împătimit, cel care considera și continuă să considere că lectura are mai întâi un rol actv: pentru a învăța, apoi din obligație profesională, din curiozitate științifică și pentru bucurii estetice, în sensul folosirii cu mult câștig personal a timpului liber, numit de francezi loisir. Încă în secolul 17 cronicarul Miron Costin aprecia frumusețea și folosul lecturii: „…nu este alta și mai frumoasă și mai de folos a omului zăbavă decât cetitul cărților”.
Act intelectual, lectura este totodată artă. Aceste două componente le-a exprimat într-un mod persuasiv istoricul și criticul literar francez Emil Faguet:„ Arta de a citi înseamnă arta de a gândi, plus încă ceva”. Lectura este apreciată ca o nouă creație, după cea săvârșită de autor, cititorul devenind astfel coautor. Cartea în sine, afirmă Robert Escarpi, constituie „lectură virtuală” ea fiind decodificată în procesul lecturii, iar sociologul A. Flocon consideră cartea „vehicul al gândirii”. Adaug consemnarea lui Nicolae Iorga: „…cartea este depozitara unor semne sau litere moarte, dar vrăjite, pe care le învii cu viața ta” mai precis prin lectură.
Sociologii afirmă că lectura se desfășoară ca un act intelectual și formează, împreună cu munca și experiența socială, triunghiul principalelor activități prin care omul își desăvârșește personalitatea. Cu vremea, au apărut concurenți veritabili ai lecturii: întâi radioul, apoi televiziunea, mai recent internetul.
Lectura se derulează întocmai timpului, în liniște, periodic răzbate din luminozitatea literelor muzica filelor întoarse, foșnet grațios. Lectura pe ecranul calculatorului oferă noi bucurii lectorului contemporan. De la tiparnița lui Gutenberg la microprocesoare există o cale relativ scurtă, dacă ne raportăm la istoria civilizației. Lectura rămâne act intelectual, fiindcă emite în mintea și în sufletul cititorului bucurii complexe, indiferent de felul suportului pe care se află imprimat textul.
Totuși, rolul lecturii tinde să se micșoreze în edificarea culturii generale, însăși cultura generală- sunt sigur că și cultura profesională –are tendința să se dilueze. Aduceam cândva ardent elogiu bibliotecilor personale, existente în foarte multe locuințe ale românilor. Cărțile din aceste importante comori familiale stau înfiorate de prea multă liniște, copertele lor nu mai sunt deschise de înfrigurate degete, filele nu-și mai revarsă cuvintele imprimate acolo în lumina unei priviri încordate. De aceea cărțile nu vor mai fi considerate lectură virtuală pentru fiii și nepoții posesorilor acestor avuții spirituale.
Se fac încercări remarcabile pentru revitalizarea actului lecturii, între care aș situa pe primul loc târgurile de carte. Concomitent, apar puncte de lectură în parcuri, la locuri de agrement, sunt organizate lecturi în grup, momente care îmi amintesc de cercurile de lectură organizate în mediul rural prin anii 50-60 ai secolului trecut. Atunci motivele constau în inexistența curentului electric la sate, deci și a radioului, încă prezența analfabetismului, dar și în propovăduirea mirajelor comunismului. Cercurile de citit au fost altoite pe portaltoiul numit șezătoare, emblemă culturală autohtonă străveche, așa că au fost numite șezători literare.
Colectivele bibliotecilor publice au folosit în acele timpuri multă energie profesională, ingeniozitate și tenacitate pentru popularizarea cărților: vitrine și expoziții, liste bibliografice cu noutăți editoriale ori tematice, prezentări și recenzii, întâlniri cu scriitori, momente poetice, întâlniri cu personaje din romane, de regulă, precum și procesul literar- activitate elevată, cu impact adânc asupra auditoriului. Aceste forme vizuale și orale de popularizare a cărților, chiar dacă uneori/deseori cădeau în derizoriu, au contrbuit la intensificarea aspirației pentru lectură, la mărirea numărului de cititori, implicit la extinderea bibliotecilor personale… Biblioteci devenite comori acoperite cu indiferență, cu uitare.
Mulți cititori împătimiți se vor bucura dacă modalitățile folosite astăzi, unele preluate din secolul trecut, vor contribui efectiv la scoaterea din letargie și la revitalizarea acestei arte de a gândi, indiferent de suportul pe care este imprimat textul. Noii cititori vor fi uimiți când vor auzi muzica lecturii, armonie aflată în grădina vocabularului autohton și înflorită pe paginile cărților, dar și în foșnetul filelor în timpul lecturii, precum și în liniștea cuvintelor care răsar pe ecranul calculatorului.
