Copii regăsiți în amintiri

Când citesc o carte, cu gândul ferm să scriu despre ea, chem în ajutor puterea mea de concentrare maximă, sinceritatea în efectuarea unei lecturi loiale, ajutat de pix și de câteva coli de hârtie albă, format A4, pe care notez idei relevante, desprinse din text, sintagme, propoziții, fraze, cu ajutorul cărora să caracterizez personaje, să măsor adâncul meditațiilor, naturalețea comunicării directe ori indirecte a gândurilor și sentimentelor de moment sau de lungă durată. În timpul lecturii selecționez mostre valoroase, însă prea multe să le folosesc pe toate în recenzie.

Delia Oltea Rusu este o turdeancă stabilită cu familia în Spania, o doamnă inteligentă, tenace, ireversibilă în gânduri și acțiune, totuși, se pare că va reveni în România, chiar în apropierea Turzii. Este  autoarea a două cărți cu amintiri, cu notații felurite, cu rememorarea unor trăiri, de regulă profunde, din viața sa și a familiei sale: „Sârme și portocali” (2015) și ”Copiii pierduți ai anilor roșii” (2019), ambele tipărite în condiții grafice deosebite, la editura bucureșteană Herg Benet. În această recenzie mă voi opri în exclusivitate asupra celei de a doua cărți, recent apărută: „Copiii pierduți ai anilor roșii”.

Titlul poate deturna curiozitatea virtualilor cititori, fiindcă ne aflăm în situația când personajul principal, Ada, îmbrăcată cu uniformă de pionier, era obligată de regimul comunist din România să se aprovizioneze pe cartelă cu carne și pâine, când pe rafturile magazinelor alimentare nu se aflau bunătățile existente în magazinele din Occident. Anii copilăriei nu se pot confunda cu aceste lipsuri, chiar dacă ele lasă amintiri dure, căci acești ani au de partea lor bucurii simple, dar trainice, păstrate în ceea ce numim „copilul universal” preconizat de clasicul român Ion Creangă, menționat de istoricul literar George Călinescu. Nu doresc să desfac nodul gordian al unei scurte polemici, despre prototipul personajului Ada, fiica unor ingineri capabili, cu funcții importante în cea mai mare întreprindere turdeană, republicană, cu salarii așișderea, cu dese călătorii peste hotare – cu deosebire mama – cu daruri rare aduse prototipului din roman al Adei, situație la care cei mai mulți copii din România nu puteau visa. Apoi excursiile peste hotare, prin Caucaz și Moscova…

Revin la cartea aflată în discuție. Textul pare a fi un jurnal scris la anumite intervale de timp, la persoana a treia. Ada trăiește o copilărie normală, dar în  adolescență devine o răzvrătită, din cauza personalității sale, care înflorește brusc. Unele „reacții negative, nonconformiste, pe care le-a primit de copil, au reușit să facă din ea o ființă nesigură, timidă și deloc ofensivă. I-a luat ani până să învețe să lupte, să riposteze, să se protejeze”. Personalitatea acestei fete rebele evoluează în sensul anticipat de cititor.

Autoarea demonstrează o memorie excelentă, un IQ înalt – în cazul că nu a scris un jurnal în acei ani – când se referă cu exactitate la viața cotidiană, mai precis la îmbrăcăminte, la feluri de mâncare și instrumente muzicale, la creșterea nutriilor și prepararea compoturilor, la calitatea prăjiturilor și a prezervativelor, despre interzicerea chiuretajului și scăderea drastică a valorii leului ș.a.m.d.

Cele 39 de texte, fiecare cu titlu separat, sunt orânduite pe 266 de pagini, despărțite în Partea I și Partea a II-a. În unele din aceste capitole am deslușit câteva calități din zona literaturii beletristice. Mai întâi autoarea realizează portrete fizice și de introspecție. Iată-l pe Iura „un rusnac mare și roșu la față, veșnic beat, dar zâmbitor și inofensiv” tot în Caucaz apare profesorul „care se trăgea dintr-o familie cu blazon, din care a rămas doar el”. Mă refer în continuare la portretul făcut de autoare tatălui Adei, inginerul cu funcție înaltă: „Supraponderal, părea înalt /…/ haina de la costumul închis, cămașa albastră și gâtul dezgolit, părul puțin prea lung, lăsat să crească în jurul cheliei și pieptănat peste ea, acum zburlit ca un nimb cenușiu. Avea un zâmbet trist pe buze, o privea pe sub sprâncene, cu capul puțin plecat, cu ochii plini de tristețe /…/ tot dialogul lor a fost mut și scurt, din priviri”. (Asfel apare tatăl decedat în visul fetei).

Autoarea nu acordă importanță descrierilor de natură, totuși natura este reînviată în câteva momente, ca, de exemplu, din curtea Firei: „De la Fira se vedea pusta, era o liniște de sfârșit de lume, norii păreau groși /…/, în jur nu era nici țipenie, iar undeva, departe tare, se vedeau piscuri înalte, din Munții Caucazului”.

Citesc cu atenție din paginile cărții, cu coala de hârtie în față, cu pixul în mână, cu muzică bună ieșită în surdină din laptop și constat, pe alocuri, un stil literar elevat, cu fraze deseori profunde, în vecinătatea aforismului, pigmentate cu metafore și comparații demne să fie menționate: „omida care încă era /…/ și-ar fi dat coconul jos și ar fi început să-i crească aripile” devenind astfel fluture; „Fericirea era simplă în acei ani, conta doar calitatea prietenilor”; „Urâtul, alături de minciună, erau singurele realități concrete”: „Muzica era poezie, era refulare…” Ada fiind o mare consumatoare de muzică bună, cu predilecție din Occidentul european, din Statele Unite, probabil și din Canada…Nimic despre excelenta muzică ușoară autohtonă, contemporană cu fetița în cauză…Ada, însă, constată de la o vreme că, întocmai unui corset căpătat „o strânge țara asta” (excelentă metaforă!), motiv pentru care a părăsit-o grabnic. Tot așa a „strâns-o” prima căsătorie, totuși pe întâiul ei soț, Radu, îl elogiază astfel: „Când avea chitara în brațe, se transforma într-un zeu”.

În prezent critica literară nu mai așază bariere implacabile între genurile și speciile literare, de aceea literatura beletristică este divizată în literatură de ficțiune și literatură nonficțiune. Așadar, o monografie despre o personalitate, dacă este scrisă cu talent literar, devine automat roman nonfiction. Cartea scriitoarei Delia Oltea Rusu ar fi considerată roman, dacă toate capitolele ar fi fost ornate cu tușe elocvente ale unui talent literar beletristic. Totuși, aproape în fiecare capitol există paragrafe ori pagini convingătoare de relevantă literatură beletristică, chiar capitole pe care le consider adevărate proze scurte: O călătorie în trecut, Prima dată, Final de drum, Pegasul roșu, Pierduți pe drum, Reset, Epilog.

Pe a patra copertă, o competentă cititoare de literatură beletristică, numită Eugenia Crainic, face câteva remarci îndreptățite, cu referire la cartea prezentată aici, constatând mai întâi „maturitatea și talentul cu care autoarea și-a povestit zilele și nopțile…” (…) „pentru a ne face să înțelegem frumosul, urâtul, iubirea, ura, gingășia, grotescul, în fond viața”.

Cred că Delia Oltea Rusu va deveni o romancieră verosimilă, când nu se va mai strădui să comunice totul, despre toate, ci va insista pe crearea unor personaje credibile, deci viabile, construite prin acțiune, descrieri fizice și introspecții de ordin psihologic, cu raționamente clare, înnobilate cu gândire pozitivă, chiar și atunci când nemulțumirile răbufnesc. Sunt convins că va izbuti în curând, fiindcă am depistat deja intensitatea inteligenței sale și a talentului cu care este înzestrată autoarea.

NR: În fotografia reprezentativă: Delia Oltea Rusu, autoarea romanului ”Copii pierduți ai anilor roșii”