Anual, în 14 mai sunt comemorați martirii din temnițele comuniste. Regimul comunist din România a declanșat prigoana împotriva opozanților săi în în noaptea de 14 spre 15 mai 1948, când mii de tineri au fost întemnițați pentru convingerile lor politice. Apoi au urmat zeci de mii de arestări. Alte zeci de mii de români opozanți ai dictaturii roșii au suferit și au pierit în stabilimentele de  exterminare din Gulagul românesc. Astăzi, după 72 de ani de la acea noapte a celui mai mare val de arestări politice din istoria României, ne amintim cu pioșenie și respect de toți cei căzuți victime regimului comunist. Omagiem jertfa și suferințele lor! a spus Ludovic Orban, premierul României, în mesajul adresat cu prilejul Zilei naționale de cinstire a martirilor din temnițele comuniste.

Raidurile Securității prin ”pepiniera de martiri”

Din 1951 până în 1959, Securitatea a arestat peste 51 de mii de oameni. Marea majoritate a celor peste 50 de mii de arestați o constituiau cei aproape 35 de mii de țărani (chiaburi, mijlocași și mici gospodari) ridicați de către organele Ministerului Afacerilor Interne, pe parcursul unui an, din 1951 până în 1952. (Raportul asupra activității Direcției Generale a Securității Statului pe anul 1951 – citat în lucrarea Securitatea și arestarea ”dușmanilor poporului” de Florian Banu – http://www.cnsas.ro: Surse pentru o istorie a regimului comunist din România 1945-1989).

Pe lângă țărani ”mașina neagră” a luat de acasă, în toiul nopții, sau agenții MAI au înhățat de pe stradă, în miezul zilei, 5401 oameni, considerați dușmani ai poporului (membri ai unor organizații subversive, a cuiburilor legionare, ai diverselor bande, precum și ai organizațiilor ce activau sub umbrela cultelor). Despre alți 1.914 arestați autoritățile comuniste aveau dovezi, mai mult sau mai puțin concludente, că erau foști informatori ai Siguranței, foști S.S.-iști, criminali de război și elemente urmărite și dispărute de la domiciliu. Celor 5401 arestați din motivele enumerate li s-au adăugat  1002 legionari,  arestați în perioada 1 octombrie 1956 – 20 ianuarie 1958.

Din 1956 până în 1958, instanțele de judecată ce funcționau în cadrul Tribunalelor Poporului din întreaga țară au pronunțat 11.380 de condamnări. Potrivit evidențelor instituțiilor represive din acea vreme, de la începutul anului 1958, până la 31 mai 1959 organele de securitate au mai arestat aproape 10 mii de persoane.

Cardinalul Iuliu Hossu: „La Sighet, am văzut, simțit și trăit foamea”

Regimul comunist își ucidea victimele ”cu încetinitorul” în pușcăriile, lagărele și coloniile de

Secvență din filmul ”Cardinalul” de Nicolae Mărgineanu, cu actorul Radu Botar în rolul episcopului Iuliu Hossu

muncă forțată din Gulagul românesc. Puterea comunistă a folosit, cu precădere, două metode de exterminare, aplicate pentru eliminarea fizică a oponenților regimului, deținuți în pușcăriile, coloniile de muncă și lagărele Gulagului românesc: foamea și munca forțată.  La Sighet, tratamentul de exterminare aplicat deținuților politici, mulți închiși acolo fără judecată și fără vreo sentință de condamnare pronunțată împotriva lor, consta, în principal din înfometare. Dacă rezultatele se lăsau prea mult așteptate, bătăile și torturile administrate de personalul închisorii au reprezentat, pentru mulți deținuți, semnătura pe ”biletul de transfer” spre Cimitirul săracilor din Sighet.

Băgăm bivolii la grajd”

Închisoarea de la Sighet a funcționat ca pușcărie destinată încarcerării deținuților politici, din 1948 până în 1955, când a redevenit loc de executare a pedepselor privative de libertate pentru deținuții de drept comun.

Episcopul Iuliu Hossu descria momentul sosirii sale la Sighet astfel: ”Se deschide o poartă în zidul cam de 6 metri înalt și intrăm într‑o curte, nu prea mare în fața unei clădiri cu două etaje; în partea stângă de‑a lungul zidului până la intrare, erau înșiruiți o seamă de gardieni în uniforme albastre; erau gardienii penitenciarului din Sighet. Când ne‑am coborât din mașini, am auzit față de ai noștri spunând între ei și păzitorilor noștri: Băgăm bivolii la grajd”.

Mai târziu, o să‑ți fie așa foame că ai să rozi și pereții”

După internarea în închisoare, deținuții primeau „o căniță de tablă smălțuită, de 375 mililitri, pentru apă și o gamelă, tot de tablă smălțuită, cu o capacitate de un litru și jumătate, pentru mâncare, precum și o bucată de pâine de 250 de grame, porția pe 24 de ore”.

Constantin Giurescu descrie, în cartea sa ”Amintiri” (Editura All, București, 2000), prima zi petrecută în pușcăria de la Sighet, zi în care un gardian binevoitor l-a avertizat despre ceea ce va urma. La prânz, proaspeții ”locatari” de la închisoarea din Sighet au primit fasole gătită cu grăsime de porc. Constantin Giurescu nu a mâncat toată fasolea primită la prânz. Seara, deținuții au primit tot iahnie de fasole, dar mai ”lungă” decât cea de la amiază. ”(Gardianul) îmi toarnă un polonic peste ce‑mi rămăsese în gamelă. De ce n‑ai mâncat toată fasolea? mă întreabă fără răutate, ba chiar cu oarecare simpatie, gardianul. Fiindcă nu pot, îi răspund. Rău faci, mănâncă; asta‑i mâncare bună; mai târziu, o să‑ți fie așa foame că ai să rozi și pereții.

Foametea nu lăsa urme și, transformată într-un mijloc de tortură, îi obliga pe deținuți să trăiască într-un calvar perpetuu, în așteptarea sfârșitului, rezultat final așteptat cu răbdare de călăii regimului comunist, responsabili cu aplicarea tratamentului exterminator. La Penitenciarul Sighet, din 1950 până în 1955, au murit 53 de deținuți.

Arpacaș, fasole, varză. În completarea meniului, răbdări prăjite!

În general, la închisoarea din Sighet, deținuții primeau de mâncare arpacaș, fasole, varză, cartofi și, câteodată, carne (deșeuri de la abator: oase, bucăți de burtă de vacă, nespălate, tendoane). Foamea se instala chiar din primele zile: ”La o jumătate de ceas după ce ai isprăvit de mâncat prânzul, ți‑e foame; senzația crește treptat și atinge maximum la cinci și jumătate seara, nu ai nici măcar jumătate de ceas de răgaz de la prânz; ți‑e foame chiar din momentul când ai terminat de mâncat”.

În mărturiile lor, supraviețuitorii regimului de exterminare prin înfometare, aplicat deținuților politici încarcerați în închisoarea de la Sighet, au completat descrierea meniului. Astfel, episcopul greco-catolic Ioan Ploscaru a precizat că, uneori, terciul din porumb măcinat cu tot cu coceni, fiert în apă, ce se servea deținuților la micul dejun, era înlocuit cu surogat de cafea, preparat din orz prăjit. ”La prânz un singur fel de mâncare: supă de ceapă ori supă de varză, de arpacaș, fasole sau supă de cartofi. Rația de pâine era de 250 grame, dar niciodată nu avea această greutate. Vinerea primeam în loc de pâine o bucată de mămăligă. Pentru bolnavii de stomac sau ulcer regimul alimentar de la Sighet era calea rapidă spre moarte sigură”. (Ioan Ploscaru, Lanțuri și Teroare, Editura Signata, Timișoara, 1994)

Printre  documentele Fondului Penitenciarului Sighet, păstrat la Arhivele Naționale, Direcția Județeană Maramureș, se află și liste cu cantitățile de alimente scoase din magazia pușcăriei pentru pregătirea hranei zilnice a deținuților. Din două astfel de documente, reiese că, de la an la an, deținuții primeau tot mai puțină mâncare. Astfel,

Florian Banu, autorul lucrării Securitatea și arestarea „dușmanilor poporului” (1948-1958) a folosit, pentru argumentarea acestei concluzii, două documente ce arată că, în 16 martie 1951, când s-a pregătit masa (mic dejun, prânz și cină) pentru 64 de deținuți, s-au folosit cam aceleași cantități de alimente ca și cele destinate în 11 iunie 1952, pregătirii meselor dintr-o zi pentru 83 de deținuți. Meniul, invariabil același: dimineața – terci, din porumb măcinat cu tot cu cocean, sau surogat de cafea, din orz prăjit; la prânz – ciorbă de arpacaș, de ceapă sau de fasole; seara – fasole. Dacă în 1951, un deținut politic încarcerat la închisoarea din Sighet primea 320 de grame de mălai, un an mai târziu rația de mălai s-a redus la 250 de grame, iar pâinea cântărea doar în teorie 250 de grame, conform mărturiilor unor supraviețuitori.  Pentru hrana zilnică a celor 64 de deținuți politic de la Sighet statul cheltuia circa 127 de lei în 1951 și cam aceeași sumă în 1952, pentru 83 de deținuți, ceea ce revine 2 lei/deținut, în 1951 și 1,50 lei/deținut, în 1952.

Ghinionul lui Stalin, norocul ”politicilor”

Secvență din filmul ”Cardinalul”

După moartea lui Stalin, care a trecut la cele veșnice în 5 martie 1953, în închisoarea de la Sighet, ca de altfel și în alte penitenciare din România, regimul alimentar al ”politicilor” s-a îmbunătățit. Toți supraviețuitorii pușcăriei de la Sighet, care și-au scris memoriile, specifică acest lucru: „Slăbisem cu toții văzând cu ochii. Eu ajunsesem la 50 de kg. Dacă acest sistem continua, am fi murit cu toții de foame și inaniție. În 1953…a sosit la Sighet o comisie sanitară, care ne cântări pe toți și ne supuse unei vizite sanitare. Se vede că la raportul acestei comisii sanitare ni s‑a dublat rația de pâine de la 250 la 500 grame, o măsură în urma căreia am scăpat mulți dintre noi cu viață. Numai după înzdrăvenirea noastră am înțeles cuvintele enigmatice ale directorului închisorii, despre care aflasem că se numea Vasile Ciolpan, când ne spunea că ați avut mare noroc!”. În majoritatea mărturiilor celor ce au supraviețuit penitenciarului din Sighet se menționează că „cel mai mare chin al acestui penitenciar era foamea”. (Ioan Ploscaru, op. citată)

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.