Dintre edificiile civile ridicate în perioada medievală, Casa Cămării de Sare din Turda (astăzi sediul Muzeului de Istorie), construită în stil renascentist târziu, este singura dintre construcţiile etajate ale oraşului ce se mai păstrează şi astăzi, fiind, totodată, cea mai reprezentativă construcție civilă din arealul municipiului. Mult mai modeste au fost în schimb celelalte clădiri civile din acea perioadă. Fondul de locuinţe era format în majoritate din case construite din lemn, multe dintre acestea având acoperişuri din paie, fapt ce a contribuit, cu siguranţă, la punerea în valoare a construcţiilor publice zidite din piatră, de dimensiuni mai mari, ce existau în centrul istoric de astăzi şi de care Turda nu a dus lipsă.

După construirea bisericii romano – catolice, la începutul secolului al XVI-lea, piaţa mare a

Cămara de sare din Turda – grafică de Adrian ȚOP

oraşului s-a închis pe latura sa nordică. Nucleul oraşului medieval este înconjurat treptat de clădiri din piatră care nu s-au mai păstrat şi care au aparţinut unor personalităţi de seamă care au trăit la Turda în acea perioadă. Treptat, aceste clădiri, odată cu trecerea vremii, au fost demolate fiind înlocuite cu alte construcţii ridicate conform cerinţelor epocii, la sfârşitul secolului al XIX-lea  şi începutul celui următor.

Revenind la perioada medievală a oraşului, mai precis la mijlocul secolului al XVI-lea, există numeroase descrieri a celor care au călătorit în această parte a Europei. Astfel, călătorul florentin Giovan Andrea Gromo descria Turda ca un târguşor ce avea case arătoase din piatră, cu străzi frumoase. Aceasta este de fapt şi perioada de maximă înflorire a oraşului, datorată atât comerţului intens cu diverse produse cât şi a exploatărilor salinelor de la marginea oraşului. Perioada a fost marcată de un avânt constructiv, atunci fiind ridicate numeroase edificii ce au aparţinut patriciatului oraşului. Multe dintre acestea au fost  amplasate în dreptul Pieţii Târgului, din nucleul medieval al oraşului, aflându-se în proprietatea unor vestite familii nobiliare din zonă şi nu numai: Wesselényi, Mikó, Csipkés, Naláczi, Korda etc.

Cămara de sare din Turda – grafică de Stanca ȚOP

După atacurile devastatoare ale lui Giorgio Basta şi mai apoi ale tătarilor, o jumătate de secol mai târziu, oraşul a fost incendiat şi distrus parţial. Ultimele distrugeri semnificative au avut loc în cadrul evenimentelor revoluţiei antihabsburgice conduse de către principele Transilvaniei, Francisc Rakoczi II (1704-1711) când oraşul a fost ocupat, prădat şi incendiat de o parte a trupelor imperiale dislocate în această zonă, aflate sub conducerea  colonelului danez Tiege. În acea perioadă, Turda, denumită şi Universitas oppidi nobelium Thordae, număra 1200 de case, multe dintre acestea frumoase, fiind locuite numai de nobili, relatează  Johann Lehmann (? – 1794) “directorul” unei trupe ambulante de teatru din Pressburg (Bratislava), într-una din numeroasele sale călătorii întreprinse în Transilvania.

Valoarea istorică, arhitecturală şi artistică deosebită a celei mai vechi clădiri medievale civile din zonă, ce s-a păstrat până astăzi, a atras atenţia călătorilor străini care au ajuns prin această zonă a Transilvaniei, iar mai apoi a cercetătorilor, istoricilor şi, nu în ultimul rând, a numeroşilor turişti care au vizitat localitatea. Puţini au fost însă cei care i-au acordat un spaţiu aparte în publicaţiile şi revistele de specialitate ce au apărut de-a lungul timpului. Acesta este de fapt motivul care ne-a determinat să scriem aceste rânduri şi altele ce vor urma în numerele viitoare ale revistei.

Călători străini prin Turda

Despre o clădire importantă şi impunătoare existentă în Turda, pe parcursul mai multor secole ne-au rămas o serie de însemnări făcute de personalităţi ale timpului care au călătorit prin Transilvania.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, odată cu renovările executate în perioada domniei principelui Sigismund Bathory, avem primele informaţii legate de funcţionarea în această clădire a Casei Cămării de Sare a ocnelor de la Turda. Nu ştim cu certitudine dacă, înaintea acestor modificări, vechea Casă a Cămării de Sare a avut sediul tot în această clădire. Avem doar  informaţii sporadice despre existenţa sa, oferite de călătorii străini care au vizitat Transilvania, sau au avut misiuni diplomatice în această zonă.

Primele informaţii în acest sens le-a oferit Hans Dernschwam, originar din Boemia, care a călătorit prin Transilvania în anul 1528. De la el aflăm de existenţa unei case goale la Turda în care nu se află nimic şi care este posibil să fi fost vechea Casă a Cămării. Hans Dernschwam nu a precizat locaţia acestei construcţii, cu uşile şi încuietorile în stare proastă. Alături de această clădire se afla un grajd din zidărie de piatră ce putea adăposti 100 de cai, construcţie  ridicată  de fostul comite al cămărilor de sare, Iacob Tornali.

În scurta perioadă de administrare a Transilvaniei de către habsburgi, la mijlocul secolului al

Casa cămării de sare – acuarelă de Adrian ȚOP

XVI-lea, unul dintre oficialii curţii vieneze, Georg Werner, a fost desemnat să întocmească un raport minuţios despre situaţia cămărilor de sare din Transilvania. Informaţiile din notele sale de călătorie fac referire, printre altele şi la Casa Cămării de Sare de la Turda.

În raportul întocmit  în lunile  martie-aprilie 1552 se vorbeşte de asemenea despre existenţa unei Case a Cămării de Sare la Turda. Din document reiese că aceasta nu îşi avea locaţia în preajma ocnelor de sare unde erau amintite: o locuinţă mică destinată uzului magulatorilor, chepeliştilor şi distribuitorului seului, un grajd pentru cai, patru şoproane şi fierăria. Aceasta, specifică raportul, se afla la o distanţă de 3-4 jugăre de ocne, în oraş şi avea, la acea dată, o curte încăpătoare dar pustie. Clădirea era într-o stare avansată de degradare, păstrându-se doar zidurile şi acoperişul, fapt cauzat de neglijenţa celor care au administrat-o, specifică Werner în raportul înaintat autorităţilor austriece.

Tezaurarul George Martinuzzi, administratorul cămărilor de sare din Transilvania, a menţinut la Turda, în acea perioadă, în locul cămăraşului (la Casa Cămării) un singur diac de socoteli (contabil), care s-a refugiat apoi la Oradea. Cămara era administrată la acea dată (1552), de către nobilul George Hanvay, din comitatul Gőnőr, ce fusese administrator şi la cămara din Ocna Sibiului, fiind numit de către comandantul trupelor imperiale, generalul Castaldo. Comisarii imperiali au numit în fruntea acestei cămări pe Ioan Vaday, din Cluj, care era retribuit cu 200 de florini anual, întreţinere şi nutreţ pentru caii lui, iar contabil pe Andrei Balogh, din Turda.

Mărturia cea mai importantă a acestui raport este aceea că în această clădire, obişnuia să-şi aibă reşedinţa, în casa regească ce se numeşte Casa Cămării, comitele acestei cămări şi care era în fruntea şi a celorlalte cămări de sare. Acest fapt demonstrează încă odată importanţa acestui edificiu şi indirect ne sugerează prin titulatura ce i-a fost conferită, că aici au locuit sau au fost cazaţi temporar şi oficialităţi importante ale Transilvaniei.

Misionarul catolic Antonio Possevino, în misiunea sa diplomatică din Transilvania din primăvara anului 1583, aminteşte de existenţa unui castel vechi la Turda. De asemenea importanţa localităţii şi indirect existenţa unei locuinţe importante ne este relevată de relatarea francezului Jacques Bongars (1554-1612) în călătoria sa de studiu întreprinsă în Transilvania. Acesta, după o noapte petrecută la Turda (cel mai probabil la Casa Cămării), l-a întâlnit aici pe Paul Gyulai (Paulus July), secretar al regelui Poloniei, Ştefan Báthory (1576-1586), fost principe al Transilvaniei între anii 1571-1575.

O altă mărturie aparține lui Conrad Iacob Hiltebrandt (1629-1679), trimis al regelui Suediei,

Muzeul de Istorie din Turda funcționează în localul fostei Cămări de sare

Carol X Gustav, care în călătoria sa prin Transilvania amintea în însemnările sale de existenţa unei case deosebite la Turda unde a luat masa alături de principele Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi II (1648-1657), în 20 august 1656.

Un secol mai târziu, informaţiile despre existenţa unei case a cămării este evidentă. Astfel, în 12 aprilie 1738, un călugăr misionar de la  mănăstirea franciscană din Glatz (Boemia), secretarul vizitatorului general al provinciei franciscane din Transilvania, Rocus Ulbricht,  este bine primit de către un anumit domn Edelberg, administrator general al salinelor de la Turda în acea perioadă, fiind cazat peste noapte, cel mai probabil, în clădirea Casei Cămării de Sare. Cu siguranţă că anexele acesteia funcţionau în acea perioadă, misionarul împreună cu suita sa fiind aprovizionaţi a doua zi pentru călătorie cu diverse alimente: carne, vin şi plăcinte.

În a doua jumătate a secolului XVIII, în 5 iulie 1765, eruditul abate iezuit, belgianul Francois Xavier de Feller (1735-1802), în călătoria întreprinsă în Transilvania, este găzduit de administratorul salinei de la Turda.

În vara anului 1780, arheologul şi numismatul italian Domenico Sestini (1759-1832), în călătoria întreprinsă în Transilvania este bine primit şi ospătat de cămăraşul Iosif Hodor (salis oficii perceptor) şi de către administratorul Ignaţiu Dollinger, probabil tot în Casa Cămării de Sare, unde se afla sediul administrativ.

Începând cu secolul al XIX-lea rolul cămării de sare de la Turda scade, aceasta fiind mutată la Sibiu, apoi la Cluj şi în final la Ocna Mureş. Clădirea multiseculară a Casei Cămării de la Turda îşi va schimba pentru mai bine de jumătate de secol destinaţia, fiind închiriată comercianţilor turdeni. Cauza mutării acesteia a fost legată în principal de scăderea în importanţă a salinelor de la Turda dar şi de deschiderea unor noi exploatări de sare la sfârşitul secolului al XVIII-lea (la Ocna Mureş).

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.