Pe la vreo șapte ani, am început eu sa pricep ca majoritatea copiilor aveau cel mult patru bunici, însă eu eram privilegiata, aveam cinci bunici. Uite cum stă treaba: o aveam pe bunica de la Turda, ii aveam pe buna si moșul de la Ceanul Mic și îi mai aveam si pe buna bătrână si pe moșul bătrân tot la Cean. Tot in vremea aia am aflat ca buna bătrână si moșul bătrân erau străbunicii mei, părinții bunicului din partea mamei. Moșu bătrân, moșul Șan, așa era porecla, era cel mai bun om și mai liniștit pe care l-am întâlnit vreodată și îl iubeam așa de mult că preferam să dorm cu dânsul numai să mă pot juca încă puțin, câteva minute înainte de somn, cu mustățile sale. Despre moșu Șan, însă, va fi altă poveste….

Buna bătrână era cea mai serioasă persoană din viața mea de atunci! Dacă cu oricare dintre membrii familiei mele puteam sa râd în voie, cu buna bătrână trebuia ,,să fii la locul tău”. Să nu cumva să se înțeleagă că nu mă iubea, Doamne ferește, mă iubea și îmi făcea o mulțime de pofte si jocuri, însă ,, toate cu folos” așa zicea ea. Aveam de exemplu un fus mic cu care încerca să mă învețe să torc, aveam un ac de croșetat din lemn, cu care de asemenea încerca să mă învețe imposibilul!!! Buna bătrână avea pe vremea aia 95 de ani și nu era zi în care să nu îmi spună: ,, Să înveți să faci lucru bun si țipăit (un fel de pipăit) ca lucru lui buna Șenoaie, nu fușerit ca lucru lui mă-ta si a lui mă-ta bună!”. Astea neîndemânatice erau mama și, respectiv, bunica! Eu mă topeam de încântare că eram apreciată și chiar dacă se întâmpla să mă închidă în pivniță sau în șpaiț (cămară), fiindcă nu eram tocmai cuminte, tot îmi plăcea de dânsa!!! Buna Șenoaie, cum îi spunea tot satul, nu a fost niciodată bolnavă și bineînțeles nu a fost nici la medic! Însă, de când mama mea, nepoata ei cea mai mare, locuia în Turda la bloc, a început să o doară o coastă și singurul tratament care ii făcea bine era să petreacă o lună, iarna, la noi, să ,,se razeme de colorifer”. Și mama și tata erau de acord, fiindcă aveam cu cine rămâne când era gerul mai mare, în special în vacanță de iarnă. La Turda, buna Șenoaie era cu adevărat fericită! Dormea pe dormeza din camera mea, lângă calorifer și tot lângă calorifer buna tricota ciorapi, așezată pe un scaun tapițat, cu spătar, pus și acela lângă calorifer. Ce era însă mai grozav, era, că tata ii administra în fiecare seară o pastiluță mică de vitamina C și după aceea buna se simțea excelent și nu o mai durea coasta deloc.

Buna dorea să se plimbe zilnic, așa că aveam partener de ieșit afară pe orice vreme. Se îmbrăca cu o cămașă lungă (un fel de furou de mai târziu, apoi avea bluza peste care îmbrăca sugna (un fel de sarafan cu tăietura in talie) si la brâu își lega sortul. Își lua ciorapi de bumbac, apoi șosete și ghete. O haină de lână și un batic foarte gros, pus peste cel pe care îl purta mereu, întregea costumația pentru plimbare. Nu își punea niciodată mănuși, însă dacă era ghețuș își trăgea peste ghete o pereche de șosete.

Așa echipată, mi-a cerut, într-o zi, să o duc până la tușica Pogăcean (despre ea v-am scris altă dată), să îi faca o vizită. Îi plăcea de tușica fiindcă ,,era doamnă mare, nu ca mă-ta bună”. Eu o însoțeam fericită, că buna bătrână îmi povestea tot drumul și la dus și la întors, fără să-i înghețe nările sau să o doară gâtul! La tușica am fost primite frumos, ca de obicei și am mâncat clătite cu dulceață de caise, iar buna a primit și o cană mare cu vin cald cu scorțișoară.  A mulțumit de omenie și am pornit înapoi spre casă. Buna era mai povestitoare ca niciodată; mi-a spus că atunci când tușica (așa îi spunea și ea) a construit casa, a făcut o clacă mare la care au venit mulți oameni din sat. Bineînțeles, primii chemați au fost părinții și rudele. Cum casa se ridica cu meșteri de la oraș, tușica și-a rugat părinții și rudele să vorbească cât de cât mai frumos și a dat un exemplu: ,,Nu spuneți closet sau budă, să spuneți latrină, atunci când aveți nevoie”. În toiul lucrului meșterii aud niște strigăte disperate: ,,- Tu, Irina! Tu Irina!” Cea strigată era chiar mama tușicii, care într-un târziu când își aude numele, merge după sunet și întreabă recunoscând vocea soțului: ,,-Ce baiu, Toadere?” Răspunsul a venit urgent: ,,-Hai, Irina, că am picat în Leontină, băgas-ar Dracu-n ie”!! Am râs și a râs și buna bătrână, ceea ce mi-a plăcut mult. Nu știu cum, probabil povestea cu wc-ul i-a dat bunii un gând pe care l-a pus automat in aplicare!! Cei trecuți de cincizeci de ani știu că la Turda se plimbau tinerii pe Corso, însă nu era chiar plin centrul când eu și buna mea am ajuns in fata Miliției. Respectam sensul de promenadă și deodată simt cum buna bătrână se trage din strânsoarea cu care eu o țineam de braț, să nu alunece și îmi spune: ,,En stai on pic!” Eu stau și ea pășește pe marginea bordurii și își prinde poalele rochiei cu câte patru degete de la fiecare mână , în față și în spate și desfăcându-și picioarele, a făcut cel mai lung pipi!!!! Lichidul, cald și galben, curgea pe șosea și topea zăpada de pe margini. Am vrut să fug, însă am privit in jur și am văzut doi milițieni care stăteau în fața ușii amintitei instituții și cum nu se puteau opri din râs au preferat sa facă stânga-mprejur și să intre in clădire. Mi-am așteptat atunci străbunica, am luat-o de braț și nu m-am putut abține să o întreb: ,, Bună, dumneata, nu porți chiloți?” Răspunsul a venit firesc si însoțit de zâmbetul care îmi plăcea atât de mult: ,,- Chiloți, n-am avut niciodată și n-oi ave amu la o sută de ani! Și am auzit, draga bunii, ca nici nu-s pre sănătoși chiloții ăștia!!!” Buna bătrână a trăit până la 98 de ani și țin minte că în fiecare iarnă, când venea la noi, se ruga: ,, Doamne Dumnezeule, să mă mai ții până la primăvară, să mai pun o cloșcă!”

Ilustrația textului: Grafică de Constanța ABĂLAȘEI-DONOSĂ

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.