Bovarismul între iluzie și realitate

Flaubert mărturisea că există în el două personalități distincte: una care e plină de lirism, de sonorități ale frazei ce se înalță spre idee ca un zbor de păsări și cealaltă care caută adevărul atât cât poate , care ar vrea să se simtă toate acele lucruri pe care le trăiește.

Tentația romantică flaubertiană s-a dezvoltat din pasiunile adolescenței, abandonându-se delirului imaginației cu o infinita nevoie de senzații intense. Incepând cu 1849 disciplina realistă va creste fără să distrugă această natură preexistentă. Chiar dacă realismul îi impune să creeze acele tipuri de burghezi regăsiți în majoritatea scrierilor sale ca: Doamna Bovary, Educatie sentimentala, Bouvard si Pécuchet, Salammbô, Tentația Sfântului Anton, Legenda Sfântului Julien etc. În toate aceste scrieri realismul se amestecă cu visele personajelor.

Flaubert a plecat în redactarea romanului de la realitate, facând o sinteza a observațiilor sale si creând o imagine vie. Viziunea scriitorului cere din toate puncte de vedere gravitate, asprime , exactitate, lucidate împinsă poate până la cruzime.

În cazul Emmei Bovary, Flaubert a pus accent pe influențele impresiilor din copilărie și tinerețe și apoi a evenimentelor exterioare în evoluția sentimentelor eroinei sale și de-a lungul întregului roman, în virtutea unui soi de determinism prin interacțiunea circumstanțelor și a caracterului pe care ea aluneca ca pe o panta spre plictis, minciună si infidelitate pentru ca în final să ajunga la suicid.

Emma Bovary este mai degrabă victima iluziilor pe care le nutrește despre ea însăși și a aspiratiilor care nu concordă cu situația sa de mică burgheză sentimentală. Satiră a romantismului feminin, fără îndoială, legată de epoca în care se situează romanul, dar în general este vorba de un parcurs profund uman pe care Flaubert l-a studiat pe el însuși, atunci când afirma “ Doamna Bovary sunt eu”. De asemenea când afirma: “Săraca Emma Bovary suferă și plânge în douazeci de sate din Franța” , autorul simțea că observând un caz individual a facut din eroina sa un prototip universal. Această tendință a oamenilor de a se crede ceea ce ar vrea să fie și de  a visa fericiri iluzorii care le sunt inaccesibile, autorul le va denunța în cea mai mare parte a romanelor sale ca o sursă principală a răului din ei. Astfel, această sursa redutabilă: facultatea de a te iluziona a primit numele de bovarism.

Se poate ridica întrebarea dacă nu cumva este periculos sa prezinți ca natural o înlănțuire oarecum fatală, care face din Doamna Bovary o soție nepotrivită, o mamă la fel și o antrenează într-un lanț de greseli, însă pe care autorul nu se teme să o evoce. De fapt este problema moralității și adevarului în opera literară.

Viziunea scriitorului cere din toate punctele de vedere gravitate, asprime, exactitate, luciditate împinsă până la cruzime, dacă ironia si amărăciunea se lipsesc de fard, iar suferința de farmecul pe care îl atribuiau, exaltații romantici.

Însușirile Emmei Bovary sunt numeroase, dar nici una nu este de prim ordin. În schimbdefectele da. Orfană de mamă, educația ei a resimțit, din primul ceas, nu atât lipsa unui control, cât lipsa exemplului vieții de familie,  golul creat de timpuriu în casă, faptul că a fost încredințată maicilor spre creștere și educare. Atmosfera de mănăstire i-a placut fetei la treisprezece ani, romanțioasă și melancolică. Dar un mediu tonic, dătător de energie i-ar fi stimulat capacitățile vitale și ar fi ambiționat-o. Climatul călduț era poate propice formării în spiritul delicat elevelor, dar nici catehismul, nici mirosul de tămâie nu duceau la dezvoltarea inteligenței.

O fostă latifundiară, ajunsă la sapă de lemn, epavă a transformărilor suferite după revoluția de la 1789, venea periodic la mănăstire, cu aprobarea superiorilor, să repare lenjeria elevelor. Pentru elevele mănăstirii era învăluită în parfumul vechilor aventuri amoroase al romanelor sentimentale din celălalt veac, care era timpul ei. Fetele  îi sorbeau cuvintele și îi citeau romanele, pe care ea grijulie, le aducea drept hrană sufletească acestor copile îndragostite “avant la lettre”. Când s-a cufundat în paginile lui Walter Scott, cu șirul lor de drame, pasionale, dueluri si răpiri, crime si suspinuri, cu cavaleri și doamne frumoase ce nu pregetau să iubească riscându-și viața, Emma a simțit că o cuprinde amețeala. Ar fi vrut și ea să trăiască undeva, într-un conac, precum castelanele Scoției, în așteptarea bărbatului viguros si neînfricat care să o facă fericită.

Credulă, romanțioasă, senzitivă, de un senzualism prin care ar vrea să răscumpere puținatatea satisfacțiilor sociale, Emma Bovary așteaptă în cele din urmă măritișul ca pe o eliberare din casa părintească, banală, teribil de banală, spre a face acordul, crede ea, cu un destin strălucit ce-o așteapta.

În comparație cu soțul sau, Charles Bovary, Emma e mai complicată, avea un orizont mai larg, o viață interioară și cerințe mai mari, ea țintea mai sus, În vreme ce bărbatul ei mulțumit cu ceea ce are nu era ros de morbul ambiției. Răul venea din lipsa totală de orizont a mediului înconjurator, cu platitudinea si înțepenirea lui.

Neputându-se astfel realiza, înăbușindu-se într-o lume care îi rămâne străină , Emma caută o compensație, o armonizare în visurile ei de dragoste. Așa cum o înfățișează autorul, Emma e o pasională, dar o pasională din nevoia de sprijin afectiv. O atrage tumultul, șocul sufletesc; chiar și dăruirea este la ea un act de voință ardentă.

Ea nu se poate realiza nici în dragoste, fiindcă dragostea devenise o chestiune bănească, izvorul si suportul unor interese materiale mai abil și mai îndemânatic deghizate.

Dacă Emma și-ar fi putut impune pretențiile, toată istoria adulterului ei n-ar fi fost încarcată de amaraciuni și dezgust și n-ar fi sfarșit în sinucidere. Afirmarea Emmei s-ar fi convertit într-o onorabilitate respectată și ea n-ar mai fi suportat urmările actelor sale și ale dorinței de a se fi emancipat.

Doamna Bovary este în primul rând romanul unui vis eșuat, al incompatibilității dintre intensitatea în care Emma își trăiește năzuințele și imposibilitatea de a le duce la îndeplinire. Emma idealizează lumea în care trăiește și-o imaginează, însă realitatea cu o putere de închipuit îi pervertește sufletul și o împinge spre moarte.

Astfel, finalul propune moartea ca un sfârșit, transformându-l pe Flaubert în ”scriitorul care de frica morții s-a ascuns între cărți, și a reușit, asemenea tuturor scriitorilor adevărați să nu moară”.