Arhetipul monarhului sacerdot

(unele considerații asupra motivului Ctitorul construcției din creația Jertfa zidirii)

Motto:

Pe Argeș în jos,

Pe un mal frumos,

Negru Vodă trece,

Nouă meșteri mari,

 Calfe și zidari,

Cu Manole zece.

Ei mergând pă cale

Ca s-aleagă-n vale

Loc de mănăstire (1)

Există 35 de variante în antologia realizată de Ion Taloș, unde ctitorul Mânăstirii Curtea de Argeș apare ca fiind Negru-Vodă. Documentele autentice nu confirmă însă textul baladei, importantul lăcaș de cult fiind ctitorit de către domnitorul Neagoe Basarab și realizat între anii 1515-1517. Negru Vodă este socotit, chiar și astăzi, cel mai misterios personaj al istoriei românilor. Pentru că avem un Negru-Vodă al cronicarilor, un Negru-Vodă al istoricilor și un Negru-Vodă al legendelor și folclorului românilor, fiecare cu biografia sa.

Cronicile și diferitele hrisoave scriu despre un Negru-Vodă Basarab, fondator al statului feudal muntean, similar cu Dragoș, descălecătorul Moldovei. Lui i se atribuie nu doar fondarea statului ci și a mai multor localități și mânăstiri, deși coroborându-le, aceste documente de multe ori nu concordă. Nici istoricii nu s-au pus de acord asupra biografiei lui Negru-Vodă Basarab și chiar asupra existenței sale reale. În general, pare a fi acreditată ideea că Negru Vodă ar fi unul și același cu Radu Negru Voievod, venit în 1290 din Țara Făgărașului, dar Nicolae Iorga a susținut contrariul (2). Bogdan Petriceicu Hașdeu îi acordă un capitol distinct în Istoria critică a românilor, îl consideră un mit fondator decurgând dintr-o lege istorică universală, el reprezintă începuturile statului muntean sub impulsul dinastiei Basarabilor(3).

Creațiile populare ale românilor din Muntenia fac din Negru-Vodă ctitorul mai tuturor zidirilor civile și religioase, inclusiv al mânăstirii Curtea de Argeș, cum spune balada despre jertfa zidirii, leagă numele său de diferite legende ale locului, toponime, stânci ori biserici rupestre, uneori prezentându-l în postură de războinic, luptându-se cu tătarii, ori hoinărind prin păduri și sihăstrii, de la el rămânând numele unor podețe sau cascade de ape curgătoare.

Fondator statal arhetipal

Așadar, mai multe argumente converg către un Negru-Vodă fondator, venind din mit și legendă și nicidecum un personaj istoric real. De altfel, toate neamurile de pe pământ au avut un strămoș comun și un fondator al țării ori cetății-capitală, un erou mitic, anistoric, de la care regii sau prinții trăitori în istoria concretă să se revendice (4). Aşa a fost prinţul Tezeu, pentru cetatea Atena, Enea pentru poporul roman, Romulus – întemeietorul mitic al Romei, Huang-Di – Împăratul Galben pentru chinezi, Scites – suveranul legendar al sciţilor şi multe exemple s-ar mai putea da, până la Negru Vodă, pentru valahii Munteniei.

Important este, pentru înțelegerea naturii mitului, explicarea antroponimului. Dacă pentru partea a doua a acestuia Vodă nu necesită nici un efort de interpretare ca fiind domnitorul, regele, conducătorul statului, monarhul, prima jumătate a sa. ”Negru” a iscat multe discuții fără a se ajunge la un rezultat credibil.(5) S-au emis diferite păreri: i s-a spus negru pentru că i-a îndepărtat pe negrii tătari din ținuturile de la răsărit de Olt, sau pentru că ar fi avut un ten măsliniu, sau că era culoarea ținutei cu care se îmbrăca, ori pentru că a fost confundat cu domnitorul Radu Negru. Multitudinea de ipoteze trădează neputința exegeților de a descifra taina eroului suveran fondator numit Negru.

Rege și preot

Negrul, din punct de vedere simbolic, nu are legătură cu culoarea carnației ori cu vreo altă negreață fizică ci el definește primordialitatea și ordinea în care are loc creația, de la nemanifestat la manifestat. Vechii egipteni dădeau țării lor numele de Kemi, adică pământ negru, chinezii își spuneau și ei în timpuri străvechi popor negru, etiopienii procedau asemănător pentru a se autodefini, iar toate aceste negritudini nu înseamnă nimic inferior, dimpotrivă un fel de a spune că ei se află în centrul lumii.(6) Legătura dintre culoarea neagră și începuturile creației divine se deduce și din prima frază a Vechiului Testament, unde se precizează că mai întâi a fost un întuneric (n.n.-negru): Pământul era pustiu și gol; peste fața adâncului de ape era întuneric și Duhul lui Dumneazeu se mișca deasupra apelor (7). Acestea ar fi resorturile simbolice prin care negrul reprezintă centrul și primordialitatea.

Însă explicarea cognomenului Negru apare mult mai clară dacă vom așeza față în față cele două balade românești Miorița și Meșterul Manole, ambele creații alegorice și simbolice: -Măi negrule de străin/Du-te-ntoarnă turmuța, i se adresează ortacii, ciobanului, în timpul ritualului de renunțare la lume. Străinia și negreața ciobanului înseamnă, în Miorița, o accentuare a stării psiho-mentale de înstrăinare. Este o renunțare și o sihăstrie. Aceste calificative, precum în cazul de față negru, provin dintr-o doctrină religioasă pre-creștină, dar nu putem să nu observăm că și astăzi călugării creștini se îmbracă în negru. Negrul rasei de călugăr nu este decât aspectul exterior al faptului că ei au ieșit din lume și au îmbrăcat cămașa morții. Culoarea neagră este a doliului și a morții, pentru că omul, prin moarte, revine la starea de dinaintea creației. Negru Vodă ne apare astfel într-o dublă ipostază: ca vodă el este suveranul statal, iar ca Negru el este călugăr și sihăstrit. Monarh și preot în același timp, el reprezintă, deopotrivă, clasa regală și cea sacerdotală. Istoria stră-românilor, cea pre-creștină, nu duce lipsă de astfel de exemple. Zalmoxis este unul dintre acestea. Într-unul din dialogurile lui Platon (Charmides) acesta apare ca fiind rege și zeu, deci exercită două funcțiuni: regală și sacerdotală.(8).

Deceneu, despre care știm precis că a fost mare preot pe timpul lui Burebista, a fost asociat la domnie având o putere aproape regală, după cum  afirmă Iordanes(9). Și mai explicit scrie Iordanes despre succesorul lui Deceneu: după ce Deceneu a murit, (dacii) l-au avut în aproape aceeași venerație pe Comosicus, deoarece acesta nu era mai prejos în iscusință. El era socotit, datorită priceperii sale, și rege peste dânșii și mare preot și judeca poporul ca judecător suprem (10). De reținut că, în cadrul societății getice, exista o castă, numită la început Zarabos Tereos (Tarabostes, după alte traduceri) apoi Pileati, din care se recrutau atât regii cât și preoții.(11).

Astfel de exemple găsim și la alte popoare. În timpul regatului roman, regele îndeplinea și funcția de înalt preot al Romei. Conform Vechiului Testament, Melchisedec a fost uns rege și mare preot în același timp(12). În epopeea indiană Mahabharata, regele Rama petrece 14 ani în pădure ca sihăstrit.

Negru Vodă, un Rama din Carpați

De fapt, Negru-Vodă are multe elemente comune cu Rama din celebra epopee indiană. Iată câteva:

1. a) Identitatea cromatică. Numele prințului, Rama, înseamnă cel care se odihnește, cel care aduce pacea, cel bun, cel plăcut, cel fermecător, cel drag, cel frumos și nu în ultimul rând, cel negru(13);
2. b) Fondatori statali. În istoria Indiei există dinaști ori case princiare care se revendică din prințul Rama: Rama-Gupta, un suveran din timpul imperiului Gupta; Rama-Raya, împărat din timpul imperiului Vijaya-nagar; Rama Chandra-conducător din dinastia Yadava; Rama-Raya – rege în statul Maratha. În zilele noastre, Thailanda este condusă de dinastia Rama, actualul rege intitulându-se Rama al IX-lea (14).Toți acești regi Rama se consideră ca având o ascendență glorioasă, pornind de la Rama fondatorul, așa cum și la noi domnitorii munteni se consideră ca fiind descendenții unui Negru Vodă Basarab.
3. c) Prinți exilați în codri. Rama, ca şi Negru-Vodă, sunt prinţi exilaţi, peregrini prin codri. Să ne amintim că Rama, Sita şi fratele său Lakshmana, au fost nevoiţi să trăiască timp de paisprezece ani departe de cetatea de baştină, Ayodhya, în adâncimi de pădure, departe de lume, precum pustnicii. Şi Negru-Vodă este tot un peregrin prin codri, deşi acest lucru astăzi nu se mai ştie. Iată dovada într-o variantă a baladei Meșterul Manole: Pe Argeş în jos, / Pe un mal frumos, /Verde şi stufos, / Prin des cărpiniş, / Prin mândru hăţiş / Şi prin aluniş, / Plimbă-mi-se-mplimbă, / Şi tot locul schimbă, / Negru-Vodă – Crai / Cu mare alai (15). Aceste două versuri, Plimbă-mi-se-m-plimbă / Şi tot locul schimbă, exprimă condiţia de rătăcitor, starea de prinţ autoexilat din lume, ce îşi schimbă mereu locul, fără a se fixa undeva.
4. d) Legendele toponimice de tipul Negru Vodă, regăsibile în Ramayana. Există destule legende toponimice legate de Negru Vodă care, puse cap la cap, reconstituie fragmentar acea Ramayană carpato-dunăreană, astăzi pierdută. Rama, Sita şi Lakshmana, cu întreaga lor poveste a vieţii fericite în codri, apoi lupta eroului pentru salvarea prinţesei răpite de demonul Ravana, pot oferi o explicaţie logică legendelor de genul: Masa lui Negru-Vodă, (locul unde mâncau Rama şi Sita); Săritoarea lui Negru-Vodă, (cascada lui Rama de pe râul Mandakini din Chitrakuta); Scăldătoarea lui Negru-Vodă, (locul de îmbăiere al lui Rama din codru); Podul lui Negru-Vodă (podul lui Rama spre Sri-Lanka) (16).
5. e) Atributele fratelui. Există mai multe asemănări între calităţile lui Lakshmana şi fratele lui Negru-Vodă, cel din cântecele bătrâneşti ori legende (vezi. Roman şi Vlahata, precum şi fratele-cioban al voievodului, din lirica străveche, autentică). Deşi tradiţia nu l-a reţinut sub acelaşi nume, el are atribute similare lui Lakshmana: el este cel priceput, cel norocos, cel dibaci, el este vlahul. În cântecele bătrâneşti, fratele lui Negru-Vodă este reprezentat printr-un cioban care îşi regăseşte ruda de sânge printr-o întâmplare, însă şi la el predomină aceeaşi calitate – destoinicia (17);

f). Corbul din blazonul Munteniei. Legenda corvineştilor care explică prezenţa corbului în blazonul voievozilor din Muntenia se află într-o formă asemănătoare în Ramayana. Între acest fragment din epopee şi legenda lui Ioan Corvin sunt următoarele elemente comune: existenţa unui cuplu princiar; somnul bărbatului şi veghea femeii; apariţia corbului; trezirea bărbatului; săgetarea corbului (18);

g). Ocrotitor al celor pioși. Atât Rama cât şi Negru-Vodă sunt caracterizaţi ca oameni pioşi, ocrotitori ai asceţilor. Rama i-a ocrotit pe veneraţii sanyasini, le-a purtat respect şi, atunci când a fost cazul, i-a apărat faţă de demonii raksaşi. Pe de altă parte, Negru-Vodă este şi el un ocrotitor al schimnicilor, dovedit prin faptul că el a rămas în legende ca fiind constructor de mânăstiri, iar cântecul bătrânesc Meşterul Manole îl prezintă tocmai în această ipostază. În judeţul Argeş există mânăstirea Cetăţuia lui Negru-Vodă, care păstrează o biserică rupestră, de închinăciune creştină, aflată pe locul alteia, păgâne, şi care se consideră a fi fost locul unde poposea Negru-Vodă cu Doamna sa, pentru reculegere – idee ramayanică prin excelenţă. Pe prima terasă a Muchiei Cetăţuii, pe un pinten stâncos au fost descoperite urme ale unei aşezări dacice, datând din secolul III, Î.Ch. Deasupra schitului, pe o lespede de piatră, străjuită de o troiţă, se desluşesc urmele unor paşi, despre care legenda spune că ar fi fost ai lui Negru-Vodă. Or, prezenţa amprentelor paşilor în piatră este specifică cultelor unor divinităţi antice şi n-ar fi exclus ca, aşa cum în India există capele închinate lui Rama, să fi existat şi în Carpaţi altare dedicate lui Negru-Vodă. În spatele bisericii mânăstirii Negru-Vodă se află o scobitură în piatră, numită Chilia Moşului, crestele munţilor din apropiere se numesc Negru-Vodă Călare, un alt promontoriu din zonă este cunoscut ca fiind Tronul lui Negru-Vodă. În această alăturare, Negru-Vodă – Moşul se află legătura dintre Rama şi sanyasini, schimnicii pădurilor, dar mai poate fi şi coabitarea dintre puterea regală şi cea sacerdotală, provenind dintr-o religie vedică, protogetică.

h). Ramidava, Romula și Ramunk. Avem informaţii de la istorici antici despre existenţa, pe teritoriul Daciei, a unei cetăţi Ramadava (Ramidava) precum şi a alteia, numită Romula, toponime care ar putea veni şi de la Rama, nu neapărat de la Roma. La fel ”distribuirea” lui Ramunk, prinţul valah, în epopeea Nibelungilor, dovedește că tradiţia dacică s-a perpetuat până în evul mediu. Este posibil să fi circulat, în paralel, atât numele de Rama cât și cel de Negru.

i). Destinul personajului feminin. Avem acelaşi destin tragic la sfârşit de epopee a personajului feminin, atât în Ramayana getică cât şi în cea hindusă. Sita, soţia lui Rama, cât şi Doamna lui Negru-Vodă dispar, ambele, în cadrul unui anume scenariu, înghiţite de pământ. Să ne amintim finalul epopeii Ramayana, când Sita, în faţa bănuielii nedrepte ce se aducea neprihănirii sale, cere pământului, a cărei fiică era ( cuvântul sita înseamnă în limba sanscrită brazdă) să se desfacă şi să o resoarbă. În momentul în care Sita se aruncă către pământul ce tocmai s-a deschis, acesta o primeşte precum îmbrăţişarea unei mame. Aidoma Sitei, şi Doamna lui Negru-Vodă se sinucide. Contează mai puţin că legenda, numită Piscul Doamnei a ajuns până la noi deformată, întâmplarea fiind pusă pe seama unor evenimente generate de un conflict armat între valahi şi tătari, timp în care soţia lui NegruVodă se aruncă de pe o stâncă, pentru a nu fi prinsă. Pentru noi important este că principiul resorbţiei lumii fenomenale, simbolizat prin fiica pământului se respectă întru totul.

Note:

1) Ion Taloș, Meșterul Manole, ED. Grai și suflet-Cultura Națională, 1997, pag. 148

2) ,,Basarabă nu trebuie confundat cu personalitatea legendară adânc înrădăcinată în conștiința poporului care este ,,Negru Vodă”  pretins întemeietor venit din Făgăraș, regiune care n-a fost colonizată și organizată politic decât din a doua jumătate a veacului al XIV-lea. Legenda acestui  Negru-Vodă nu are nimic de-a face cu personalitatea istorică a adevăratului Radu-voievod, domnind în a doua jumătate a veacului al XIV-lea, voievod de oarecare însemnătate pentru călugării pe care-i ocrotise și de la care nu ne-a rămas nici un document. Cât pentru Negru, e vorba de Neagoe Basarab, care fiind mare ctitor, a sfârșit  prin a fi considerat de popor ca acela care a ridicat toate zidirile”(N. Iorga).A se vedea Modest Marian Ghinea, Monografia Mănăstirii Cetățuia Negru-Vodă, Muscel-Argeș: altar strămoșesc al spiritualității noastre, Ed. Muscel, 2000

3) B. P. Hașdeu, Istoria critică a românilor, Ed. Minerva, 1984, pag.159

4) Ibd. pag. 150

5) Dacă admitem că antroponimul/teonimul este valabil pentru întemeierea unui stat încă din antichitate (cum scria B. P. Hașdeu), atunci  în loc de ”Vodă” care derivă din cancelaria feudală în limba slavonă, trebuie să fi fost alt cuvânt pentru a desemna ”suveranul”

6) Rene Guenon, Simboluri ale științei sacre, Ed. Humanitas, 1997, pag.119-121

7) V.T., Geneza (1:2)

8) Platon, Charmides, 156 d

9) Iordanes, Getica, 11,67

10) Ibd. 73-74

11) Ibd.

12) V.T., Facerea 14, 18-20

13) Valmiki, Ramayana, Ed. pentru literatură, 1968, vol.2, pag.295

14) I. M. Cristea, În Țara surâsului-Thailanda, Ed. Libra, București, 2000, pag. 134; v. și M. Mariș, De la Bharata la Bandhi, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1987; se poate consulta și Mica enciclopedie de istorie universală, Ed.Politică, București, 1988.

15) Ion Taloș, Meșterul Manole, Ed. Grai și suflet-Cultura Națională, 1997, pag….

16) Legende populare geografice, Ed. Sport-Turism, 1986, pag. 119; 125; 203; precizăm că înţelesul cuvântului ”săritoare” din legende este acela de ”cascadă” – locul în care apa sare.

17) Folclor din Oltenia şi Muntenia, vol. V, Ed. Minerva, Bucureşti, 1970, pag. 328.