Pe la Liliput evita să mai treacă, deși unii membri mai apropiați îl sunau la telefon să-şi exprime uimirea şi să ceară informații despre mersul anchetei. Ce ştia el mai mult decât aflaseră toţi curioşii din presă? Nimeni nu-l informa special. Sala primitoare a clubului, unde se întâlneau de obicei, era locul frecventat săptămânal de când făcea parte din Asociația Crescătorilor de Animale Mici “Liliput” firește, la propunerea și susținerea lui Anton. Nic era fericit că fusese acceptat printre ei, că avea acum o așa-zisă societate profesională cu care se dovedea compatibil. Singur, retras, fără cârd de prieteni după el, doar cu familia, muncind pentru ea, s-a lăsat ușor convins să facă parte din club, singura modalitate de a se simți aparținând la un grup, în afara celui reprezentat de colegii de serviciu. Se simțea bine printre ei. O familie mai mare. Figuri interesante, unele de-a dreptul pitorești, haioase, flecari pe buze cu evenimentele fierbinţi ale zilei, porumbari sfătoși, rataţi zâmbitori, învârtiți cu pretenții, optimişti cu ambiţii, tipi în veşnică dorinţă de afirmare, activi şi bonomi, făcând din hobby-ul lor cea mai strălucitoare profesie, scrântiţi fermecători frecând menta cu un anumit şarm intelectualist, preocupați de propria imagine, savuroşi în trăncăneală, acvariști cu ochi lăptoși, găinari inimoşi (când la propriu, când la figurat) învârtind mici afaceri, negustori mărunți, iepurari prosperi cu case și grădini fabuloase, șperțari de ocazie, hârciogari avari, bișnițari sub camuflaj, iubitori și protectori de ființe mici (de pisici și câini, de papagali, canari și peruși), pensionari lenoși cei mai mulți, țanțoși nevoie mare, multiimportanți, oameni cu experiență de viață de la care Nic avea mereu ceva de învățat, unii inși titrați, informați, bârfitori, gureși la vorbă, cu care nu te plictiseai, puteai discuta orice. O întreagă protipendadă periferică, un fel de sectanţi orgolioşi, ranchiunoși, nefericiţi că nu sunt evaluați la adevărata lor valoare, supărați că nu sunt considerați adevărate valori, deşi se credeau personalităţi marcante ale oraşului, cochetând cu prestigiul real și cu vedetismul mediatizat. În fond, niște milogi cerşind subvenţii de la de grangurii zilei, cerând finanțări de la instituțiile statului pentru publicarea cărților de specialitate și a revistelor de profil. Pasiunea lor – o boală cronică, domoală, fără internări de urgenţă. Bârfitori de clasă, istorici deghizaţi, amatori, vorbind aprins şi competent despre cumani şi huni sau despre ultimele cancanuri politice. Bașca știau o sumedenie de istorioare secrete, care-l amuzau teribil pe Nic. Oameni de diverse profesii, făcând din hobby-ul lor trăsnit ţelul suprem al vieţii, având pretenția să li se recunoască public valoarea, având plăcerea de a discuta despre ei și realizările lor, de a împărtăși impresii şi de a stabili ierarhii. Prilejuri de a se lăuda şi a da sfaturi. Nic evita să intre în gura lor, că ăștia au un talent nemaipomenit de a face din țânțar armăsar și acum nu avea chef de pălăvrăgeala lor infinită. Numai lui Anton, povestindu-i tărășenia, i-a reproșat că toate cele întâmplate pe malul apei erau din cauza lui. „Asta-i bună! a sărit Anton, apărându-se. Nu te-am trimis acolo, băiatule. Trebuia să mergi cam patru sute de metri mai sus, dincolo de Bază. Acolo sunt iazurile cele bune și nu aparțin nimănui. E un loc viran, întins, nisipos, poți să faci plajă, baie, să joci fotbal. Eu acolo merg de obicei. Ce să-ți fac dacă tu ai nimerit altundeva?”
Mult a fost până i-a explicat Amaliei cum de au căzut în cursă ca doi şoricei nătângi ieşiţi din ascunzătoarea căminului. Reproşurile ei au pornit în cascadă înspumată. Ape bolborosite, în clocot năvalnic. Ce a căutat el acolo, într-un loc necunoscut? De ce nu l-a lăsat acasă pe copil? Ştie bine cât e de neastâmpărat şi poate crea probleme din orice. De ce se ia după toţi proştii din cartier cu Anton în frunte? Şi să mai termine cu peştii ăştia că i-a umplut casa de mizerii, de umezeală şi mirosuri insuportabile, de parcă nu era de ajuns cu ce venea de afară. A făcut din apartamentul lor o cocină. Nu-i destul că nu poate deschide ferestrele să aerisească din cauza mirosului îngrozitor de la ferma de pui? De când ăia au dublat producţia de pui, mirosul a devenit insuportabil. Nu se mai poate trăi în cartierul ăsta și el, cu prostiile lui, cu pasiunile lui de neînțeles pentru un om cu scaun la cap, îi face traiul și mai greu de suportat. Pereţii fac condens, apare igrasia pe la colţuri din cauza umidității prea mari din casă şi el nu ia nicio măsură. Da, apartamentul nu mai e locuinţă de oameni normali, a ajuns o cocină! Afară putoare de la ferma de pui, înăuntru putoare de la apa clocită din acvarii, așa nu se mai poate. Mulţumesc pentru coşmarul pe care mi l-ai creat, repeta întruna, nervoasă, amenințând cu separarea, cu divorțul. I-a pus în vedere să se limiteze la o cameră, cea mai mică, și a admis asta numai pentru copii, mai ales pentru că lui Pușu îi plăcea să se implice, să aibă grijă de pești. O singură cameră unde să-şi facă nebunia asta. Atât. Nu să se întindă prin toată casa cu mizeriile lui, cu zeci de peturi de 5 și 10 litri, de te întrebi unde mai încap, cu tuburi, ţevi și furtunuri, cu borcane sacrificate, compromise definitiv pentru murături și instrumente ciudate pentru întreținere înghesuite în balcon, așa încât toată casa e un atelier de întreținere pentru câțiva peștișori exotici. La început a fost de acord cu un acvariu ca într-o casă normală, nu să-i umple apartamentul cu mizerii. Unde mai pui că în chiuveta din veceul de serviciu sunt viermii ăia scârboşi peste care trebuie să curgă tot timpul apă bine oxigenată. Consumul de apă şi de curent electric s-au mărit considerabil şi ei nu au bani. S-a săturat cât deranj face peste tot cu acvaristica lui, plus că uite ce belele îngrozitoare mai trebuie să suporte din cauza acestui hobby lipsit de sens pentru un adult întreg la cap. Ştii bine că bietul copil a făcut rinită alergică din cauza umidității din aerul respirat în casă, ştii bine că i-am scos polipii, operație suportată cu greu de bietul copil, l-am purtat pe la aerosoli și l-am mutat din camera păcătoasă și tot nu se vindecă şi tu tot nu te lași, reproșa ea întruna, într-un ritm sacadat. Deseori se întreabă dacă e întreg la cap. “Om al apei” cum îl tachina la începutul relaţiei? Nicidecum. Mai degrabă “Copil nărod, inconștient” Şi să-l mai lase pe amărâtul ăla de Anton, ratat notoriu, care-i vâră numai tâmpenii în cap, un sărăntoc vai de el, care nu are nici după ce bea apă și mai e și un bețiv nenorocit pe deasupra. Vrei să ajungi ca el?! izbucnește adesea. E amenințarea ei favorită. E argumentul ei suprem, repetat îndârjit cu orice prilej. Dar după episoul cu cadavrul, a explodat hotărâtă: gata, ai terminat cu acvaristica! Asta pune capac la toate. Desigur, ar putea să scoată toate acvariile din casă şi să se lase de molima asta pustiitoare. Promite mereu că se lasă, dar acum are în cap alte planuri și trebuie să le ducă la îndeplinire cât mai curând. Cea mai mare bucurie pentru Nic e s-o facă fericită pe Amalia, or în situația actuală nu mai e chip s-o împace pe una cu alta.
Vorbele Amaliei, ţipate cu năduf, nu sunt în măsură să-l salte-n tavan de fericire. Știe din experienţă că nu au bătaie prea lungă, dar intensificarea lor e un pericol real pentru pasiunea și intențiile lui. Ce vină are el că, la ultima ieșire, s-a întâmplat să dea peste un cadavru? Și rinita a făcut-o din alte motive, nu din cauza umidității din casă. Copilul e alergic la polen şi la pene, a stabilit alergologul. Încă de mic făcea alergie la florile de soc atunci când urca în tufele din vălceaua din apropiere să-și facă ”scuipătoare” din bucăți de crengi golite de miezul alb, pufos, din interior, după cum făceau şi ceilalţi ţânci, adevărate arme de luptă. Mozoleau un ghemotoc de hârtie îmbibat în salivă pe care-l introducea pe tijă şi, sub formă de mică ghiulea, o scuipau în adversar. Amalia a crâcnit mereu împotriva acvariilor prea voluminoase când acestea s-au înmulțit, prea multe pentru cele trei camere de bloc în care locuiesc, dar până la urmă a sfârşit prin a ceda, ţinând cont şi de plăcerea copiilor. Pentru copii face orice, pentru el din ce în ce mai puțin. Dar Nic era şi el un copil. Un copil trăsnit, e drept. Trebuia lăsat în legea lui.
Nic tace chitic, așteaptă să treacă valul reproșurilor, nu se manifestă nici într-un fel, stă supărat zile întregi, se închide în el, pregătind strategii de salvare. Speră că nu va trebui să renunţe la acvaristică, de fapt acum nici nu mai poate, atât e de implicat în pregătirea viitoarei afaceri. S-a mai răţoit la el de atâtea ori Amalia, dar acum se pare că s-a umplut paharul, ce-i drept. Se gândeşte cum să îmbune pe duşman. Micuță, îi spune băiatului, mama ne scoate afară din casă cu acvariile astea. Pușu speră şi el că nu se va ajunge la asta, se bazează pe slăbiciunea mamei pentru el, cunoaște arta lingușirii și va căuta momente prielnice s-o pună în aplicare. Nic vrea să-l scoată din apatia în care a intrat băiaul după incidentul de pe malul Arieșului, apatie prelungită tot mai vizibil, care-i dă de gândit. De aceea și-a propus să-l urmărească și să caute momentul să-l tragă de limbă în legătură cu mașina auzită acolo pe malul apei, dar n-are succes. Puşu s-a schimbat mult, e un alt copil, parcă s-a maturizat brusc, de aceea se străduieşte să-l aducă la starea lui dinainte de descoperirea cadavrului. O pregătește și pe Lenuș: Hai, Cocoloș, plângi și tu puțin. Apoi, pregătit de luptă, se întoarce spre Pușu şi-l provoacă să bată palma: Cum zicem noi? Băiatul ezită, se vede că n-are chef, dar îi surâde vag în cele din urmă, învoindu-se. Îşi lovesc amândoi palmele încurajator şi răspund deodată, Puşu abia murmurând însă, cu gura întredeschisă: Noi doi şi lada de gunoi! Și Lenuș după ei: Noi trei și lada de… gunoi. Nu rimează, aruncă Pușu arogant, ursuz, cu aer plictisit și scârbit, apoi improvizează răutăcios, cinic, pe jumătate prins în joc: Noi trei și lada cu șoricei! Lenuș crapă de ciudă că n-a găsit ea o rimă mai repede.
Pentru Nic familia e cea mai mare avuţie. Ține din tot sufletul la unitatea ei, la trăinicia ei, nu se poate imagina în afara ei. Nic nu-şi cunoaşte părinţii. S-a trezit în câmpul vieţii într-un orfelinat, traumă ce l-a marcat pe tot restul vieții. Nici nu vrea să-și mai amintească prin ce a trecut până când a fost înfiat de bunicul Tudor şi crescut de el. N-a simțit căldura unui cămin și de aceea se străduiește din răsputeri să creeze o atmosferă plăcută în casă, bucuros că are și el în sfârșit ceea ce se cheamă ”o familie”. Din cauza incidentului nedorit au apărut discuții între ei de parcă el ar fi avut vreo vină. Neliniștea lui sporește cu fiecare zi ce trece tensionat, într-o atmosferă de dușmănie reținută, de sensibilități rănite, deși n-ar avea niciun motiv să-și facă griji în afara vâlvei create în jurul problemei cadavrului. De la el a pornit totul, e drept. Dacă tăcea, atunci când a fost prins pe spațiul Stației de Tratare a Apei, nici nu s-ar fi aflat că a trecut pe acolo, deși asta nu e chiar sigur. Paznicul lăudăros, apărut ca un cerber nesuferit în calea lui, le-ar fi dat idei anchetatorilor insinuând cine știe ce, ca să iasă din nou în evidență. Avea datele lui în registrul soios de procese-verbale din cabină. Cu puţină insinuare, ar deveni chiar el primul dintre suspecți, dacă n-a devenit deja. Oricum, mărturia insinuantă a paznicului l-a pictat bine pe Nic din moment ce anchetatorii îl pisează atâta la cap și-l tot cheamă la interogatorii în repetate rânduri. Nimic nu s-a clarificat în legătură cu modul în care a fost omorât bietul om, deși au trecut patru săptămâni de la scandalul mediatic stârnit de găsirea cadavrului. Totuși, la scurt timp de la demararea anchetei, s-a dat comunicatul cunoscut acum de toată lumea: Nicula Ioan avea 31 de ani și era necăsătorit. Se pare că ancheta înainta destul de greu.
Nădejdea pusă în copii că-l vor salva de ameninţările furibunde ale Amaliei, a dat curând roade. Lenuş şi Puşu s-au pus pe smiorcăit eficient numaidecât. Era casa scheunaţilor. Bine, bine, a cedat Amalia într-un târziu, în faţa plângăreților montați de Nic, sătulă să-i mai audă. Se obișnuiseră cu peștii din acvarii. Făceau și ei parte din familie.
Fragment din romanul în pregătire Ape salmastre
