A doua intrare triumfală a lui Mihai Viteazul în Alba Iulia – 420 de ani

Victoria de la Șelimbăr, din 28 octombrie 1599, asuprea lui Andrei Báthory, i-a adus lui Mihai Viteazul și tronul Transilvaniei. Acest principat românesc, aflat de câteva secole sub stăpânire străină, în care elementul autohton, mult majoritar, era doar tolerat, la fel ca și biserica ortodoxă strămoșească, se alătura Țării Românești, sub sceptrul aceluiași Domn.

Dar, la răsărit, pe tronul Moldovei, se afla Ieremia Movilă, marele dușman al lui Mihai Viteazul.  Acesta, sprijinit de Sigismund al III – lea, regele Poloniei, căruia i se alăturase și Sigismund Báthory, amenința pe Mihai că-l va alunga din Transilvania și va ocupa Țara Românească.

Recunoscut ca un bun strateg, Mihai Viteazul a hotărât ca să nu aștepte ofensiva dușmanului, ci să atace el primul, chiar pe teritoriul inamicului. Aflând de pregătirile războinice ale Valahului, regele Sigismund al III – lea, susținătorul lui Ieremia Movilă, trimise, la Praga, o solie cu îngrijorările sale, la care, împăratul Rudolf al II – lea, la 22 decembrie îl asigura că „nu va permite un atac în Moldova al vasalului său, dar și vecinul regal să puie frâu pregătirilor, care se cunosc, ale Voievodului moldovean.”

Dar pregătirile de război au continuat și, la 29 ianuarie 1600, o știre sosită la Roma din Transilvania,  apunea că „… în scurt timp avem să auzim despre o mare confruntare între Ieremia, voievodul Moldovei, și Mihai, voievodul Valahiei, acum și guvernator al Transilvaniei; acesta pornise să dea piept cu Ieremia, care umbla să se războiască cu el spre a scoate Transilvania de sub ascultarea lui Mihai și a cuprinde Valahia; se zice că Ieremia este ajutat de poloni, care îi dăduseră trupe …”

La fel ca românii ardeleni, marea majoritate a moldovenilor sperau și așteptau pe Mihai Vodă ca să i se închine.

La 3  ianuarie 1600, Mihai îi spunea lui Carlo Magno că „dacă i s-ar fi dat banii făgăduiți, el ar fi acum stăpânul Moldovei, întru cât are întinse înțelegeri cu locuitorii acestei țări.”

Conștient de atitudinea ostilă a lui Rudolf al II – lea, cu privire la atacarea Moldovei, Mihai își îndreaptă nădejdea spre arhiducele Mathias, fratele împăratului, arătându-i că „cuprinderea acelei țări va fi cu atât mai ușoară, cu cât el (Mihai) are înțelegere cu mai toți locuitorii acelei provincii, astfel că îndată ce va apărea în hotarele ei, cu toții vor trece în supunerea împăratului”.

Despre hotărârea lui Mihai de a ataca Moldova vorbea o știre sosită la Viena la, 2 februarie 1600: „Ieri a sosit aici un curier cu o scrisoare, cum că voievodul valah este hotărât să pătrundă în Moldova și să ocupe acea țară.” Se mai spunea despre amenințarea regelui Poloniei, cu sprijinul lui Sigismund, de a pătrunde în Transilvania, iar o altă oaste de poloni să pătrundă în Valahia, dacă Mihai nu renunță la planul său.

Mihai pleacă din Alba Iulia la 24 aprilie 1600, îndreptându-se spre Moldova, iar la 4 mai ajunge lângă Trotuş, unde are loc celebra scenă descrisă astfel de către Nicolae Bălcescu: „moldovenii nu stătură mult în cumpănă, într-o clipă 15.000 dintr-înşii, punându-şi cuşmele în vârful lăncilor, cu mare strigare de bucurie trecură în tabăra lui Mihai”.

Iar istoricul A. D. Xenopol avea să consemneze: „Mihai se hotărăște să treacă în Moldova, și, în 4 mai 1600 el înștiințează pe comisarii împărătești că lasă, în timpul expediției sale în Moldova, pe banul Mihalcea și pe Lupul Corniș ca locțiitori ai săi în Ardeal. Cu repeziciunea fulgerului, particulară tuturor mișcărilor și hotărârilor lui Mihai Viteazul, el trece munții, cade asupra oștirii lui Ieremia, care, trecând mai toată, de buna voie, către dânsul, Ieremia o rupe de fugă spre Hotin unde se închide.”

O altă știre asemănătoare sosea la Mediaș, la 15 mai 1600: „Acum sosesc anumite știri, că Mihai – Vodă cu 40 000 de oameni ar fi trecut în grabă mare munții cei mari și strâmți, fără vreo împotrivire din partea dușmanului, ajungând cu bine în Moldova, unde ar fi ocupat cea mai mare parte a țării, apoi l-ar fi alungat pe Ieremia din reședința sa de la hotarul cu Polonia înspre Chilia, și există cea mai bună nădejde că peste puține zile va ocupa întreaga Moldovă, căci populația, temându-se de primele reacții ale voievodului și de încrederea multor târguri și sate, i se alăturară în mare număr.”

Mihai Viteazul se confruntă cu armata lui Sigismund Báthory și ajutoarele regelui polon și obține o nouă și strălucită victorie. Moldova era astfel cucerită, alăturându-se Țării Românești și Transilvaniei, în puterea Domnului român, Mihai Pătrașcu Vodă.

Ajuns la Suceava, din scaunul domnesc, Mihai trimitea următorul mesaj: „Moldova, care a fost răzvrătită de un timp încoace față de creștinătatea întreagă, am luat-o, slavă Domnului, astăzi supt stăpânirea noastră. Pe Domnul ei, Ieremia – Vodă, cu toată oastea lui, 1-am gonit până la Nistru, bătutu-l-am și, trecând în Polonia, cea mai bună parte din oastea lui s-a înecat în apă. Cu care era și prințul Sigismund, dar și el, noaptea, cu toată primejdia ce amenința pe mulți, a fugit dincolo de râu. Care izbândă s-a câștigat pentru Dumnezeu, pentru creștinătate și pentru noi, și dumneavoastră  încă să vă bucurați, să mulțămiți lui Dumnezeu. Vă dăm de știre că, rânduind oștile la hotarele țării, fără nicio zăbavă și noi vom veni în mijlocul vostru.”  Iar orașelor săsești se adresa astfel: „Vă înștiințez ce bun noroc ne-a dat Dumnezeu, spre binele creștinătății și spre folosul împăratului, am luat țara aceasta cu ajutorul lui Dumnezeu. Mai mare dușman decât acesta n-am avut: Dumnezeu ne-a dat țara în mână. Deci să fiți veseli și bucuroși. Nimic alta de la noi să nu așteptați, ci peste puțin să ne adăstați și pe noi acasă cu noroc bun”.

Despre cucerirea Moldovei aveau să scrie și doi nobili maghiari, care l-au însoțit pe Mihai. Astfel, Gáspár Kornis scrie din Suceava, la 26 mai: „Slavă Domnului, noi pe aici am umblat cu noroc, și e vesel și Vodă” . Chiar și Csáky István, cel care-l ura de moarte și care avea să fie, câteva luni mai târziu, în fruntea răzvrătiților nobili maghiari de pe Câmpia Cristișului, scria, tot din Suceava, la 27 mai, episcopului Naprágyi Demeter, despre „voia lui Dumnezeu” și „norocul Dumisale Voievodului” și că vechea capitală a Moldovei s-a dat „fără a trage un tun.”

Polonezii primesc cu rușine și tristețe vestea eșecului din Moldova. Într-o scrisoare din 18 mai 1600, trimisă din Camenița, voievodul de Ros, Nicolae Herburt de Fulstin scria fiului său, Ion Herburt, staroste de Skal: „Comunic domniei tale o veste tristă – Mihai a risipit în mod rușinos pe ai noștri, așa că însuși hospodarul ( Ieremia Movilă), când el ajunse la Hotin, a închis cetatea. Nici ai noștri nu au cu ce se mândri – au trecut în fugă peste Nistru și nu puțini dintre ei  au sosit azi la Camenița într-o goană și teamă care nu mai înceta …”

Iar în ziua de 29 mai 1600, tot la Camenița, sosea știrea: „A sosit aici o parte a oștenilor care au participat la bătălia cu Mihai – Vodă în Moldova; alături de Zacharowski, căpitanul lui Ieremia – Vodă, aceștia relatează  drept sigură marea înfrângere suferită din partea lui Mihai – Vodă de către amintitul Ieremia – Vodă și polonii noștri …”

Informația despre cucerirea Moldovei ajunge, la începutul lunii iunie, și la Roma: ”Știre despre marea înfrângere pricinuită de seniorul Mihai, principe al valahilor, lui Ieremia, la 18 mai 1600, cu dobândirea zisei țări.” În deschiderea acestei note se face, într-o singură frază, cel mai frumos și mai elogios portret al Voievodului român:…„Dacă a fost vreodată  în lume un principe demn de glorie pentru fapte eroice de el săvârșite, apoi acesta e seniorul Mihai, principe al valahilor.” În continuare, se spune că așa cum „a dobândit, anul trecut, într-o mare bătălie, țara Transilvaniei, a dobândit acum, într-altă bătălie, marea și aleasa țară a Moldovei, zisă altminteri Bogdania, care se mărginește la miazănoapte cu Rusia și cu Podolia pe Nistru, la răsărit cu Marea Neagră, la miazăzi cu gurile Dunării și cu Valahia, iar la apus cu Transilvania și ținuturile secuiești; … Fiind atât de mare biruința, toate neamurile veniră pe întrecute să-i jure supunere seniorului Mihai, care îi primi în numele împăratului apostolic și al său personal, ca slujitor credincios al Majestății sale … și apoi poposi în cetatea de scaun a Moldovei … cetate ce se cheamă Suceava.”

Din cetatea de scaun a Moldovei, Suceava, într-o scrisoare din 23 mai 1600, Mihai îi scria regelui Rudolf al II – lea, motivându-și intrarea în Moldova: „… câte nedreptăți, multe și grave, am îndurat până acum  din partea lui Ieremia voievod; pe care am socotit (a fi) cu totul nedrept, față de nevinovăția mea, a le mai îndura multă vreme. Căci el, de când are în stăpânire această provincie, nu a încetat nici o clipă să hulească, cu rușinoase învinuiri, numele, cinstea și bunul meu renume, pe de o parte la curtea sultanului, iar pe de alta în fața regelui Poloniei, prin mijlocirea scrisorilor și a solilor; și a făcut aceasta deja pe față, ca să stârnească război împotriva  Maiestății voastre și a creștinătății, dar mai cu seamă împotriva mea. Așadar, ca să o iau înaintea planurilor sale, am preferat să ridic eu primul armele asupra (acestui) răscolnic al liniștii comune, sprijinitor al intereselor turcilor și vrăjmaș al întregii creștinătăți, decât să pun la încercare asupra casei mele silnicia lui.” Această scrisoare aducea argumente în plus, în susținerea acțiunii sale din Moldova, față de cele dintr-o misivă anterioară: „Avusesem poruncă de la Majestatea voastră … să mă abțin de la intrarea în Moldova, și m-am abținut până acum, dar nu am mai putut răbda nedreptățile de neîndurat pricinuite de Ieremia nu atât mie, cât Casei de Austria. Căci ce poate fi mai de nerăbdat pentru un om cu râvnă față de creștinătate și supus al sfintei voastre Maiestăți, decât să îndure în prejmă-i un vrăjmaș și un înșelător al creștinătății care, primit în propria casă, își pregătește pe ascuns armele și oastea spre primejduirea creștinilor? Acestea toate le-a făptuit Ieremia care l-a adăpostit în casa sa  pe dușmanul și înșelătorul creștinătății și al Maiestății voastre, pe Sigismund Báthory, cu care a și ticluit planuri de ridicare a armelor împotriva Maiestății voastre, a și trimis de aici, pe ascuns, scrisori prin care cerea transilvănenilor să treacă de partea lui;”

Către sfârșitul lunii iunie 1600, Mihai Viteazul părăsește Moldova, lăsând guvernarea ei în mâinile a patru boieri: Udrea, Andronic Cantacuzino, Sava  și Negru, împreună cu o armată de 6 mii de oameni, sub ordinul generalilor Murgu și Moise Sekely. În Ardeal urma să se întâlnească cu comisarul imperial Pezzen.

Mihai Viteazul se întoarce în Alba Iulia, unde ajunge în ziua de 1 iulie 1600. Chiar dacă cronicile nu consemnează, se poate presupune că a fost a doua intrare triumfală a lui Mihai în Cetatea Bălgradului, de această dată ca „domnul Ungrovlahiei întregi, al Ardealului și al Moldovei”, așa cum se semna pe un hrisov emis la 27 mai 1600, în Suceava (foto). Doar o știre laconică, din 3 iunie 1600, din Cluj, exprimă bucuria veștii cuceririi Moldovei: „Alaltăieri, guvernatorul ( Banul Mihalcea) de la Alba Iulia a primit o scrisoare de la Mihai – Vodă, din Moldova, cum că el (Mihai) a cucerit Moldova întreagă și cu această veste a trimis un curier special Majestății imperiale. La o astfel de veste, el (Mihalcea) a organizat mari manifestații de bucurie și a pus să se tragă cu tunurile mari.”

Din păcate, „pohta pohtită” a durat doar patru luni. Aliații și dușmanii deopotrivă l-au considerat pe Valah, în fruntea unui stat puternic, un pericol prea mare pentru țările și imperiile lor. S-au folosit de el, lăsându-l singur în lupta pentru apărarea creștinătății și stoparea pătrunderii otomanilor spre inima perfidului Occident, și l-au abandonat și chiar sacrificat, când și-au văzut interesele realizate.

Unirea „de o clipă” a Bravului Mihai are o însemnătate majoră pentru istoria noastră, pentru că a avut darul de a trezi conștiința de apartenență la același neam, a unui popor împărțit, de vitregiile istoriei, în trei provincii, și a demonstrat că sub un braț puternic, cu credința în Dumnezeu și participarea tuturor românilor, se poate împlini visul dacic.

Istoricul A. D. Xenopol sintetizează minunat importanța Unirii din 1600: „Mihai realizase, fie și numai cât pentru o clipă, unitatea politică a țărilor române, fapt de o însemnătate nemăsurată, dacă nu ca o încoronare a năzuințelor trecute, ce nu tinsese nici o dată în chip conștient către unire, de sigur ca o apucare înainte a țintei pe care poporul românesc, ca și ori ce popor ce se afla în starea lui, trebuia să o aibă pentru viitor : „aceea de a-și întinde hotarele politice până unde se întind acele ale naționalității sale”. Aceasta este gloria cea mai mândră a lui Mihai Viteazul, steaua care, aprinsă de el în trecut,va luci totdeauna  în viitorul poporului român, și a cărei lumină va fi pururea îmbinată cu figura lui Mihai. Este de netăgăduit însă că Mihai Viteazul simțea în sufletul lui o adâncă mândrie și mulțumire când se văzu cu piciorul pe creștetul celor trei țări, și acest simț măreț reiese cu o deosebită putere din însemnarea pusă de el pe un document în care sera : „Și hotarul Ardealului, pohta ce am pohtit : Moldova, Tara Românească”.

Iar istoricul Nicolae Iorga conchidea : „De la 1600, nici un român n-a mai putut gândi unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloşul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii, fără chipul lui de curată şi desăvârşită poezie tragică.”

* * *

Istoricul István Szamosközy, contemporan cu Mihai Viteazul, prezintă fastul intrării acestuia în capitala Transilvaniei, Alba Iulia, din ziua de 1 Noiembrie 1599, după victoria de la Șelimbăr din 28 octombrie 1599. Inspirați de descrierea mărețului moment, făcută de nobilul maghiar, mari pictori români, precum Constantin Lecca și Stoica Dumitrescu, au realizat adevărate capodopere.

S-a scris foarte mult despre Mihai Viteazul și cu siguranță se va mai scrie. Când s-a simțit nevoia de a ilustra Unirea celor trei țări române de către Voievodul martir de pe Câmpia Cristișului, s-a apelat la una dintre operele pictorilor amintiți, reprezentând intrarea în Alba Iulia după cucerirea Ardealului, făcându-se o mare nedreptate momentului 1 iulie 1600, când Mihai Pătrașcu Vodă intra în, de acum, Capitala celor trei principate românești. În dorința de a repara această „strâmbătate”, pentru acest material am ales o foarte inspirată compoziție a pictorului Florentin Tănase, contemporanul nostru.

Bibliografie: Nicolaie Iorga – Istoria lui Mihai Viteazul; Mihai Viteazul în conștiința europeană; A. D. Xenopol – Istoria românilor din Dacia Traiană; Mihai Viteazul în conștiința europeană, vol. 1 – 5.