Un secol de la semnarea Tratatului de pace de la Trianon (1920-2020): Gânduri, idei, observații

Tehnic vorbind documentul semnat la Palatul Trianon în 4 iunie 1920 a fost tratatul de pace pe care puterile aliate şi asociate din Primul Război Mondial (tabăra învingătoare) l-au încheiat cu Ungaria (stat cu statut de învins). El face parte din sistemul tratatelor de pace de după Primul Război Mondial (numit Sistemul Versailles), alături de tratatele de la Versailles (cu Germania-28 iunie 1919), Saint Germain (cu Austria-10 septembrie 1919, prin care s-a recunoscut unirea Bucovinei cu România), Neuilly (cu Bulgaria-27 noiembrie 1919) şi Sèvres (cu Imperiul Otoman-10 august 1920).

Referindu-ne la Tratatul de la Trianon, el reglementa graniţele Ungariei cu vecinii săi: România, Cehoslovacia, Austria, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. Fără a intra în detalii, Tratatul de la Trianon a avut la bază, ca şi celelalte tratate, principiul autodeterminării naţionale formulat de preşedintele SUA, Thomas Woodrow Wilson, într-un document numit Cele 14 puncte, citit în faţa Congresului la 8 ianuarie 1918. Conform acestui principiu, fiecare popor este liber să-şi decidă soarta, iar românii s-au exprimat în cel mai democratic mod, adică prin vot, în 1 decembrie 1918 la Alba Iulia.

Revenind la tratatul propriu-zis, din partea română a fost semnat de marele diplomat Nicolae Titulescu şi marele om de ştiinţă, Ioan Cantacuzino (o somitate medicală cel puţin europeană). Din partea maghiară, semnatarii sunt: Ágost de Benárd (ministrul muncii şi sănătăţii publice) şi Alfréd Drasche-Lázár (ministru plenipotenţiar). Tratatul a fost ratificat în Parlamentul României la 17 august 1920 (în Senat) şi 20 august 1920 (Camera Deputaţilor). La 30 august 1920, tratatul a fost sancţionat de Regele Ferdinand. Ulterior, la 14 noiembrie 1920, Tratatul de la Trianon a fost acceptat şi de Adunarea Naţională a Ungariei, intrând efectiv în vigoare la 26 iulie 1921, după ce toate statele semnatare l-au ratificat în parlamentele naţionale. Pentru români, semnarea acestui document internaţional consfiinţea juridic votul de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Pentru partea maghiară a fost, într-adevăr, un dezastru, Ungaria pierzând aproximativ 71% din teritoriu şi 60% din populaţie. Înţeleg resentimentele maghiare faţă de semnarea acestui document international, însă aş sublinia şi partea plină a paharului, din perspectivă ungară: faptul că acest tratat consfiinţea existenţa după 394 de ani a unui stat maghiar independent, recunoscut la nivel international.

Tratatul de la Trianon a pecetluit în mod definitiv prăbuşirea monarhiei dualiste austro-ungare, cel de-al doilea bolnav al Europei, după Imperiul Otoman. Poate cea mai bună şi potrivită definiţie a Austro-Ungariei a dat-o omul politic, de cultură şi publicistul Alexandru Roman: unio duarum nationum contra plures. Dacă ar fi să căutăm vinovaţii pentru prăbuşirea acestui stat, în primul rând ar fi clasa politică şi elita maghiară a epocii, care a dezvoltat şi a susţinut o amplă politică de maghiarizare forţată, care a stârnit reacţia celorlalte naţionalităţi. Faţetele acestui comportament politic sunt multiple şi bine prezentate în istoriografia română. Ne vom mărgini la aducerea aminte a câtorva evenimente. Aş puncta în primul rând asaltul asupra şcolilor confesionale prin legile Trefort (1879 şi 1883), care introduceau obligativitatea predării limbii maghiare de la cele mai mici nivele de învăţământ, completate cu Legea Apponyi din 1907. Aceasta, în mod abuziv a introdus studiul limbii maghiare şi în şcolile confesionale (care nu erau susţinute financiar de stat, ci de către cele două biserici româneşti, cea ortodoxă şi cea greco-catolică), iar prin celelalte prevederi ale sale a cauzat închiderea a sute de şcoli româneşti. Poate cel mai grav eveniment, cu largi reverberaţii europene a fost Mişcarea Memorandistă (1892). Liderii românilor transilvăneni conduşi de turdeanul Ioan Raţiu au fost arestaţi şi condamnaţi pentru vina de a cere drepturi pentru naţiunea română, în cel mai paşnic şi democratic mod cu putinţă. Nici biserica nu a rămas neatinsă. În anul 1912, s-a decis crearea episcopiei greco-catolice maghiare de la Hajdúdorog, care a lovit direct în Mitropolia de la Blaj prin desprinderea mai multor parohii româneşti din Transilvania şi trecerea lor sub jurisdicţia noii eparhii. În timpul cât baronul Bánffy Dezső de Losonc (născut la Cluj) a fost prim-ministru al guvernului Ungariei (1895-1899) a fost elaborată legea maghiarizării numelor. Pe de altă parte, la începutul secolului al XX-lea, în cadrul elitei politice şi intelectuale din Ungaria circula teza superiorităţii maghiarilor faţă de celelalte naţiuni considerate a fi inferioare (românii, sârbii, croaţii, slovacii, rutenii etc.). Se clama rolul civilizator al maghiarilor în Europa, fapt susţinut de delegaţia maghiară inclusiv în cadrul conferinţei de pace. Era absolut firesc ca reprezentanţii celorlalte naţiuni să se simtă profund lezaţi de aceste idei fantasmagorice. Obtuzitatea clasei politice maghiare s-a văzut până practic la final, un exemplu în acest sens sunt negocierile de la Arad din 13-14 noiembrie 1918, dintre delegaţia română din care făcea parte şi Iuliu Maniu şi cea a guvernului maghiar, reprezentat de ministrul naţionalităţilor, Jászi Oszkár. Marele om politic roman, vorbitor fluent de maghiară, a rămas celebru prin replica dată la întrebarea ”ce vor de fapt românii din Transilvania?” el răspunzând Teljes elszakadas (ruptură totală). Toate acestea, alături de consecinţele Primului Război Mondial au cauzat inevitabil dispariția de pe harta Europei a Austro-Ungariei.

Pentru statalitatea maghiară Tratatul de la Trianon a însemnat recunoaşterea oficială a existenţei Ungariei, după aproape patru secole. Ungaria redevine subiect de drept international, recunoscut ca atare, după desfiinţarea regatului medieval în urma înfrângerii de la Mohács (1526) în faţa Imperiului Otoman. Desigur, că unii şi alţii vor spune că Principatul Autonom al Transilvaniei, aflat sub suzeranitate otomană ar fi continuatorul Ungariei, fapt care nu este conform cu realitatea, mai ales dacă ne gândim la faptul că pacea westfalică din 1648 a recunoscut individualitatea unui stat transilvănean, la nivel european. S-ar mai putea invoca şi perioada dualistă (1867-1918), însă atunci Ungaria era doar parte a unui stat, având desigur autonomie, dar nefiind suverană şi neavând calitatea de subiect de drept international. Foarte des, istoriografia maghiară invocă suferinţa adusă naţiunii de prevederile Tratatului de Trianon. Din nou este vorba despre ceva fabricat, care poate fi uşor demontat de un cunoscător al istoriei. Tocmai pentru a preîntâmpina discriminarea minorităţilor, tratatele Sistemului Versailles stipulau măsuri de protecție, clauze compensatorii de genul despăgubirilor, posibilitatea opţiunii în legătură cu cetăţenia. Pe de altă parte, în iunie 1919 a fost semnat la Paris Tratatul Minorităţilor, initial în legătură cu Polonia, extins apoi asupra tuturor statelor succesoare a Austro-Ungariei, care până în 1923 au transmis intrumentele de aderare la acest important acord internaţional.

Tratatul de la Trianon a schimbat configuraţia graniţelor în Europa Centrală, însă modificările operate s-au bazat pe serioase studii istorice, geografice, economice, sociale, culturale, evaluări tehnice, studii şi muncă de teren. Aceste cercetări au fost întreprinse de nume mari ale elitei intelectuale europene şi americane de la acea dată, precum Emmanuel de Martonne, Isaiah Bowman, Robert Seton-Watson, Paul Vidal de La Blache. Pe baza studiilor extrem de documentate ale acestora au fost trasate graniţele României, Austriei, Ungariei, Cehoslovaciei, Poloniei şi Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor.

În istoria maghiară dintre 1920-2020 Tratatul de la Trianon este un fir roşu, de multe ori instrumentalizat politic, în sensul obţinerii unor avantaje electorale. Regimul hortyst a acreditat ideea că Tratatul de la Trianon a fost un dictat impus naţiunii maghiare, fapt ce a generat o puternică şi agresivă mişcare revizionistă (susţinută şi încurajată de la cel mai înalt nivel) îndreptată contra statelor vecine Ungariei, în cadrul cărora România a avut un loc special. Pretenţiile revizioniste ale Ungariei au întreţinut un climat politic tensionat în Europa Centrală. Remorcată la politica externă a Germaniei naziste şi Italiei fasciste (ele însele state revizioniste), Ungaria hortystă a reuşit, cu medierea acestora, să câştige vremelnic o serie de teritorii de la statele vecine, printre care şi Transilvania de Nord (prin Dictatul de la Viena 30 august 1940). Însă Tratatul de pace de la Paris din 1947, care a pus capăt celui de-Al Doilea Război Mondial, a readus Ungaria în graniţele de la Trianon. În timpul comunismului, când atât Ungaria, cât şi România s-au aflat sub dominaţie sovietică, referirile la Trianon s-au redus ca intensitate, fiind mai vizibile în cadrul diasporei maghiare, mai ales a celei din Statele Unite ale Americii. După căderea regimurilor comuniste europene în anul 1989, problematica Tratatului de Trianon a revenit în discursul public. Numai că în acea epocă, pentru Ungaria, România şi toate statele din Europa Centrală şi de Est, obiectivul prioritar a fost integrarea euroatlantică. Nicio ţară nu putea fi eligibilă ca membru N.A.T.O. sau U.E. promovând oficial revizionismul şi iredentismul. De altfel, Ungaria a recunoscut hotarele trasate la Trianon, prin semnarea unor tratate bilaterale cu Slovacia (1995) şi România (1996), ţări cu importante comunităţi minoritare vorbitoare de limbă maghiară. Referindu-ne strict la cazul României, s-a garantat guvernului budapestan acceptarea Rezoluţiei 1201 din 1993 a Consiliului Europei, care prevedea principiul protecţiei internaţionale a drepturilor minorităţilor naţionale. Din acest punct de vedere, ţara noastră a fost şi este un model european şi este foarte bine că s-a procedat în acest mod. De altfel, toate minorităţile naţionale din România sunt reprezentate în Parlament, în timp ce minoritatea maghiară a fost cooptată de mai multe ori în diversele coaliţii guvernamentale, care s-au perindat la putere, după anul 1989.

Din păcate, o dată cu accederea la putere a lui Orbán Viktor, teme derivate din problematica Trianonului (ridicată la nivel de mit politic) au început să revină în discuţia oponiei publice, fiind intens şi obsesiv mediatizate. Astfel, a fost lansată sintagma bazinul carpatic, areal care, în opinia diriguitorilor de la Budapesta, ar include Transilvania, Vestul Ucrainei, Slovacia şi Serbia. Toate aceste regiuni includ minorităţi maghiare, însă autorii sintagmei amintite doresc să creeze în opinia publică iluzia unei omogenităţi etnice şi culturale, dincolo de graniţele Ungariei recunoscute la nivel international. Se trece cu vederea diversitatea etnică, lingvistică şi confesională a aşa-zisului bazin carpatic, accentul căzând pe elementul maghiar. Din păcate, după 2010, revizionismul a revenit în discursul public al liderilor maghiari, fiind dublat de numeroase gesturi mai mult sau mai puţin simbolice. În anul 2010, ziua de 4 iunie (când a fost semnat Tratatul de la Trianon) a fost proclamată Ziua Unităţii Naţionale. Tot în acel an a fost emisă o nouă lege a cetăţeniei maghiare, care prevedea că toţi vorbitorii limbii maghiare din afara graniţelor puteau solicita obţinerea dublei cetăţenii, obiectul imediat fiind minorităţile maghiare din statele vecine Ungariei. Dacă analizăm în profunzine acest gest al autorităţilor maghiare se constată faptul că miza acestei legi a fost una politică, argumentul suprem este că peste 90 la sută dintre cetăţenii maghiari cu dublă cetăţenie au votat pentru FIDESZ, partidul lui  Orbán Viktor.

Aceste gânduri pe care le-am exprimat nu au fost scrise pentru a judeca sau incrimina pe cineva. Ele sunt observaţii bazate pe experienţa de istoric şi de cunoscător al relaţiilor româno-maghiare. Consider că cele două popoare trebuie să convieţuiască în pace şi linişte, aşa cum se întâmplă, de fapt, cu omul de rând. Orice român din Transilvania are prieteni unguri, la fel cum orice maghiar din Transilvania are prieteni români. România şi Ungaria au deja, de ceva vreme, un destin european şi euroatlantic comun, în care trecutul nu mai poate fi motiv de dezbinare. Ambele popoare se pot întâlni pe terenul culturii, al ştiinţei şi al educaţiei, învăţând unul de la celălalt. Ambele popoare trebuie să se respecte reciproc, iar liderii politici ar trebui să ţină cont de acest fapt.

Bibliografie: Vasile Puşcaş, Ionel N. Sava (coordonatori), Trianon, Trianon. Un secol de politică revizionistă, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca 2020.