Însemne ce au marcat mormântul lui Mihai Viteazul, de la Turda

Îndemn la necinstirea unui ”autentic tâlhar și adevărat Nero”

Istoricul Gheorghe Șincai avea să descopere, în arhivele de la Alba Iulia, un epitaf batjocoritor al cronicarului maghiar István Szamosközy, contemporan cu tragedia de la Turda, născut dintr-o ură profundă față de Domnitorul valah:
„Hic iacetilleferus, latromerus et Nero verus,
Cacus, atrox Dacus, scelerumlacus, illeValachus!
Hac quitransibis, bis terquecacabis et ibis.”
Preotul-profesor al Liceului Regele Ferdinand din Turda, Aurel Nanu, scria: „Românește nu se poate reda fidel din simțul de pudoare” dar o traducere care să păstreze înțelesul ar fi:
„Aici zace acel sălbatic, autentic tîlhar, şi adevărat Nero,
Cacus, dac feroce, izvor de catastrofe, acel valah !
Tu cel care treci pe aici, necinstește-l de două-trei ori şi du-te mai departe.”
(Cacus era un monstru din mitologia romană, ucis de Hercules)

Capela Domanei Stanca

După eliberarea sa din cetatea Făgărașului, unde a rămas captivă până în toamna anului 1602, primul gând al soției lui Mihai Viteazul, Doamna Stanca a fost cel de a ridica un monument în amintirea și cinstirea soțului ei. Obținând aprobarea lui George Basta, guvernatorul Transilvaniei, Doamna Stanca a ridicat o capelă în stil bizantin, la locul martiriului lui Mihai, de pe câmpia Turzii. În mod cu totul surprinzător, capela a rezistat până în anul 1830, când a fost distrusă de un fulger. Imaginea sa este redată pe o acuarelă realizată în anul 1820 și semnată: Andenken von Sternburgleitnant in Thorda, ajunsă în colecţia unui profesor din Zalău, după ce aparţinuse istoricului turdean Téglás István şi colecţionarului conte Kemény József, din comuna Luncani.

Memoria lui Mihai Viteazul, cinstită cu injurii scrijelite în piatră

Pe locul capelei, români cu dragoste pentru cel care, în vremuri când ei erau doar tolerați în propria lor țară, le-a oferit, lor și bisericii lor strămoșești, drepturi egale cu ale naționalităților și bisericilor transilvane privilegiate până atunci, au ridicat o modestă cruce de piatră. Dar aceasta a fost profanată cu scrijelituri defăimătoare și injurii la adresa celui care a avut curajul să unească cele trei Țări Române.
În urma unei vizite la locul crimei de la 19 august 1601, într-un articol din anul 1916, intitulat „Cel ce nu se poate odihni: Mihai Viteazul” marele istoric Nicolae Iorga scria cu indignare:„O inscripție de insultă poftea, o bucată de vreme, pe trecător, să-și lase murdăriile pe rămășițele, neiertate nici acolo, ale valahului.”Să fi fost vorba despre epitaful lui Szamosközy, scrijelit pe crucea de piatră?
Indignați de profanare au fost și românii și mai ales preotul Vasile Moldovan din comuna Mihai Viteazul (Sânmihai), care, pentru a putea înlătura „monumentul injurios” şi pentru a evita alte acte de vandalism, a cumpărat moşia pe care se afla mormântul Bravului Mihai.

Crucea din stejar la care s-au închinat Regele Ferdinand și Regina Maria

După Unirea cea Mare, la locul uciderii Voievodului Unificator de Țară, a fost ridicată o cruce din stejar, de circa cinci metri înălțime, împrejmuită cu un modest gărduleț, de asemenea din lemn, (foto 1) ce a devenit apoi loc de pelerinaj pentru tot mai mulți români. Nu se cunoaște încă data exactă a amplasării acestei cruci, dar la 27 mai 1919 ea exista, având la bază o movilă de pământ. În fața acelei cruci s-au recules Regele Ferdinand și Regina Maria, în anul 1919, când, cu prilejul vizitei la Turda, s-au închinat la mormântul lui Mihai Viteazul. În „Însemnările zilnice” ale Reginei Maria se precizează că, la următoarea vizită a familiei regale la Turda, cea din 1-2 septembrie 1924, această cruce încă mai exista. Ea și apare pe o fotografie a unui grup de participanți la Congresul Corpului Contabililor, desfășurat la Cluj în perioada 5-8 septembrie 1925, care au făcut un pelerinaj la mormântul lui Mihai Viteazul.

Troița doamnelor din Turda lua locul capelei Doamnei Stanca

Aproape un deceniu a dăinuit crucea de lemn la locul martiriului lui Mihai Viteazul, pentru ca apoi aceasta să fie înlocuită de o troiță, de asemenea din lemn, realizată în stil popular. Preotul Ioan Opriș, în lucrarea „Protejarea mărturiilor cultural-artistice din Transilvania și Banat după Marea Unire“ susține că troița a fost ridicată în anul 1928..
Troița (foto 2) a fost ridicată prin strădania Comitetului Femeilor Române din Turda, cu sprijinul Societății Monumentelor Istorice din București și la recomandarea Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, făcută în urma vizitei din anul 1919.
Preocupări și propuneri pentru realizarea unui monument impunător la mormântul lui Mihai Viteazul au fost încă din primul an al instaurării administrației românești în Transilvania, după Unirea de la 1 Decembrie 1918. Pentru realizarea acestui deziderat, Familia Regală Română a donat 20 de mii de lei, iar generalul Gavrilescu 100 de mii de lei. Dar o astfel de realizare avea să se materializeze abia după șase decenii.

Obeliscul – Sau cum au furat comuniștii calul lui Mihai Viteazul

În anul 1975, prin Turda se vorbea despre ridicarea unei statui ecvestre a lui Mihai Viteazul, la comemorarea a 375 de ani dela moartea Domnitorului. Doar că a intervenit șeful politic al județului de atunci, care a hotărât că monumentalei statui i-ar sta mai bine în Cluj-Napoca. În compensație, s-a luat decizia ca la mormântul lui Mihai Viteazul să fie ridicat un obelisc, însă cum realizarea acestuia nu se mai putea face în anul comemorării uciderii Voievodului, pentru inaugurarea noului monument s-a stabilit data aniversării centenarului Independenței de Stat a României, 9 mai 1977.
Operă a sculptorului Marius Butunoiu, obeliscul (foto 3), placat cu travertin, are formă de spadă cu trei laturi, simbolizând cele trei principate române unite în anul 1600, iar înălţimea monumentului (1601 cm), reprezintă anul morţii domnitorului martir. Pe latura frontală se află efigia lui Mihai Viteazul, realizată în bronz. La baza laturilor s-au aplicat stemele celor trei principate române, realizate din marmură albă de către sculptorul Vasile Rus Batin, la fel ca și placa mormântului, pe care s-a sculptat sigiliul lui Mihai Viteazul şi inscripţia: „Aici odihneşte Mihai Viteazul (1593-1601) Domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei. Nicopole, Sadova, Călugăreni, Şelimbăr, Miraslău, Guruslău”.
Pentru realizarea monumentului, autoritățile comuniste au alocat 20 de mii de lei. Suma, echivalentă atunci cu circa 16,5 salarii medii nete (1595 de lei, în 1975) ajungea doar pentru plata artiștilor plastici și a materialelor (marmură și travertin). De aceea, realizarea obeliscului a presupus eforturi umane și materiale deosebite, pentru amenajarea și pregătirea terenului, săpături pentru o fundație solidă, ridicarea brută a obeliscului și a soclului. Două persoane cu funcții importante în administrația locală de atunci, Emil Suciu, secretarul PCR cu rpobleme economice și Ioan Dragoste, secretarul PCR cu probleme de cultură, au primit sarcina de coordonare și supraveghere a lucrărilor, începute în primăvara-vara anului 1976.
S-a stabilit ca Emil Suciu, secretarul PCR cu probleme economice, să asigure forțele umane și materiale locale, în vederea îndeplinirii obiectivului. În acest sens Suciu i-a mobilizat pe conducătorii întreprinderilor și instituțiilor turdene, stabilind contribuția fiecăreia la construirea monumentului. Fabrica de Ciment a asigurat liantul necesar, iar Întreprinderea de Materiale de Construcții, fierul-beton și meseriașii pentru realizarea brută a obeliscului. Toate celelalte instituții trebuiau să asigure forța manuală necalificată necesară, câte zece muncitori, zilnic. Dar sentimentul de mândrie și patriotism local, stârnit de vestea ridicării unui monument întru cinstirea memoriei lui Mihai Viteazul, a avut ca rezultat participarea entuziastă și cu adevărat voluntară, a unui număr mai mare de muncitori decât cel stabilit inițial. Astfel, lucrările au avansat rapid și, în prag de iarnă, obeliscul, în forma sa brută, avea să fie ridicat.
În toată această perioadă, Ioan Dragoste, secretarul PCR cu problemele de cultură ale municipiului Turda, a ținut legătura cu Comitetul Județean pentru Cultură și Artă pentru gestionarea fondurilor alocate și cu cei doi sculptori, Marius Butunoiu, respectiv Vasile Rus Batin, a stabilit și pregătit piesa de teatru care urma să se joace la inaugurare, etc …De asemenea s-a preocupat de amenajarea ambientului obeliscului. Aleea principală urma să fie străjuită de panouri cu citate din cronici și istorici, referitoare la personalitatea, dar și la moartea lui Mihai Viteazu.
În luna noiembrie 1976, Emil Suciu avansa, în ierarhia administrației comuniste, la Comitetul Județean PCR Cluj. Din acel moment, Ioan Dragoste a rămas unicul coordonator al lucrărilor, pe care le-a dus la bun sfârșit.

O mănăstire străjuiește mormântul primului voievod unificator de țară din istoria românilor

Mănăstirea Mihai Vodă, sfințită duminică, 19 august, de ÎPS Andrei Andreicuț, Mitropolitul Clujului, Sălajului și Maramureșului, a cărei piatră de temelie s-a pus în anul 2002, din inițiativa ÎPS Bartolomeu Anania, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului, o copie arhitecturală a vechii Mănăstiri Mihai Vodă din București, ctitorită de Mihai Viteazul, completează ansamblul monumental de la mormântul lui Mihai Viteazul, de pe câmpia Turzii. În biserica mănăstirii Mihai Vodă se oficiază necontenit rugăciuni și slujbe pentru odihna sufletului marelui voievod Mihai Viteazul și a tuturor eroilor neamului.

Bibliografie:
Istoria Transilvaniei- Ciro Spontoni, Veneția, 1638. – Mihai Viteazul în conștiința europeană, vol. 2
Cronicarul Szamosközy şi însemnările lui privitoare la români 1566 – 1608 – Ioachim Crăciun, Cluj, 1928
Nicolae Iorga – Cel ce nu se poate odihni: Mihai Viteazul 1916 – Oameni cari au fost, vol. 2