Epidemiile lumii – Similitudini și nepotriviri

În fața catastrofelor sau a dezastrelor oamenii au reacționat asemănător, indiferent de natura cataclismului care i-a încercat, de perioada istorică în care a avut loc nenorocirea sau de înzestrarea tehnico-științifică a lumii în acel moment.

Frica individului de moarte, de dispariție fizică, capătă valențe de multiplicare în cazul catastrofelor. Epidemiile sau, mai nou, pandemiile, declanșează în oameni resorturi de autoapărare ce, instinctiv, apropie indivizii, iar egoismul cotidian împrumută, în cele mai multe cazuri, trăsăturile definitorii unui organism colectiv. Omul devine parte dintr-un întreg, capătă statutul de simplă rotiță într-un angrenaj, a cărui funcționare fără sincope poate asigura ieșirea din impas. În astfel de cazuri, instinctul de conservare individual se metamorfozează în instinct de apărare a speciei.

În aceste zile, omenirea se confruntă cu pandemia provocată de virusul SARS-CoV 2, sau COVID-19. Molima, ce a izbucnit în orașul chinezesc Wuhan, în decembrie anul trecut, s-a răspândit cu repeziciune și, contrar tutuor așteptărilor, sau, mai degrabă, nepăsărilor, virusul a părăsit China și și-a stabilit cartierul general în Italia. Occidentul european trăiește clipe de coșmar. Statisticile se încarcă, zilnic, cu mereu mai mulți morți. Italia parcă s-a întors în Evul Mediu, în vremurile în care bântuia ciuma, descrise de Boccacio în Decameronul. Neputincioși în fața epidemiei, oamenii de atunci trăiau fiecare clipă ca și cum ar fi fost ultima. Grija zilei de mâine rămânea în seama Providenței.Acum, italienii ies seara în balcoane și cântă.

Mai aproape de vremurile noastre, scriitorul francez Albert Camus descrie, în romanul său, Ciuma, atmosfera dintr-un oraș izolat din cauza epidemiei.

”Şobolanii încep să moară pe străzile din Oran. E semn de ciumă, confirmată destul de greu de medicii oraşului… autorităţile se mişcă încet şi declară carantina abia după ce epidemia nu mai poate fi stăpînită…Oraşul abia respiră sub ameninţarea morţii; oamenii sînt închişi între zidurile lui şi privesc neputincioşi cum flagelul loveşte din ce în ce mai aproape”. (Albert Camus

– Ciuma)

Apărut în 1947, Ciuma este considerat unul dintre cele mai profunde şi mai influente romane ale secolului trecut. Departe de a fi doar o poveste despre ciumă, cartea descrie, în egală măsură, marile catastrofe ale epocii, ca de exemplu ”ciuma brună” ce a devastat Europa în prima jumătate a secolului XX. ”Laşitate, dăruire, nesăbuinţă, iubire, credinţă şi disperare, toate se amestecă şi se împletesc într-o carte despre om şi umanitate”.

În Oran, scena istorisirii lui Albert Camus, ciuma a izbucnit în 1947. În 2020, viroza provocată de virusul COVID-19 în Wuhan, a cotropit toată lumea în mai puțin de trei luni. O comparație între povestirea lui Albert Camus și felul în care reacționează oamenii în fața amenințării virale de azi, demonstrează că, întâmplător sau nu, individul solitar sau omul individualist se revoltă și devine solidar, în fața unei amenințări colective. Brusc, egoismul endemic face loc unirii forțelor într-o luptă colectivă împotriva răului.

”Epidemiile, într-adevăr, sunt ceva obişnuit, dar crezi cu greu în ele când îţi cad pe cap. Au fost

pe lume tot atâtea ciume câte războaie. Şi totuşi, ciumele şi războaiele îi găsesc pe oameni întotdeauna la fel de nepregătiţi…Când izbucneşte un război, oamenii spun: n-are să dureze, prea e stupid. Şi, fără îndoială, un război este desigur prea stupid, dar asta nu-l împiedică să dureze. Prostia stăruie întotdeauna şi faptul s-ar observa dacă fiecare nu s-ar gândi mereu la sine”. (Camus, opera citată).

Să dăm un sens acestei lumi, chiar dacă este injustă, astfel s-ar putea formula leit-motivul din spatele fricii, obiectivul luptei nu numai cu dușmanul (invizibil, în cazul molimelor) ci și cu consecințele delăsării și nepăsării indivizilor din comunitate, atribute ce au permis nulităților să escaladeze ierarhia valorilor sociale, spre paguba semenilor și a colectivității din care aceștia fac parte.

Astfel, revolta descrisă de Albert Camus în Ciuma, apare ca o manifestare a nostalgiei după echilibrul dintre om și lume. Discursurile preotului sau prefectului din carte, în care vorbele călătoresc între ethos și pathos, seamănă cu discursurile politicienilor. Eroii tragediei, ba concilianți, ba umaniști, ba luptători, ba toleranți, exprimă indignare, amestecată cu speranță.

”Dar această ameţeală nu rezista în faţa raţiunii. Este adevărat că fusese rostit cuvântul ciumă, este adevărat că în această clipă chiar, flagelul scutura şi trântea la pământ o victimă sau două. Dar ce, asta putea fi oprit? Ceea ce trebuia făcut, era să se recunoască pe faţă ceea ce trebuia recunoscut, să fie luate măsurile care se impuneau. Apoi ciuma se va opri pentru că ciuma nu se imagina, sau se imagina fals. Dacă se oprea, şi asta era cel mai probabil, totul va fi bine. În caz contrar, s-ar şti ce este şi s-ar mai şti dacă n-ar fi posibil să te pui bine mai întâi cu ea pentru ca apoi s-o învingi”. (Camus, op. citată)

Prietenia și datoria înseamnă responsabilitate. Oferită de aproape și în felul ăsta, parcă suprimă absurdul existențial. Viața este absurdă, condiția umană pare de neînțeles, însă în timpuri catastrofice (de exemplu, în vremea unei molime) precum cea descrisă de Albert Camus în romanul său, Ciuma, specia umană redescoperă solidaritatea, folosită pentru apărarea unei valori umane supreme și contradictorii: viața însăși. „L’homme doit etre solidare et lutter d’une maniere colective contre le mal” la Oran, în 1947, sau „stau în casă, deci îmi pasă” în România, situate în aceste zile pe traseul virusului COVID-19.

”O linişte atât de paşnică şi de indiferentă nega, cu uşurinţă parcă, vechile imagini ale epidemiei. Atena ciumată şi părăsită de păsări, oraşele chinezeşti pline de cei care trăgeau să moară tăcuţi, ocnaşii din Marsilia îngrămădind în gropi trupurile ce se descărnau, construirea, în Provence, a marelui zid care trebuia să oprească vântul furios al ciumei, Jaffa şi cerşetorii ei hidoşi, paturile umede şi putrede, lipite de ţarina bătătorită a spitalului din Constantinopole, bolnavii târâţi cu cârligele,

carnavalul medicilor mascaţi în timpul Ciumei negre, împreunările celor vii în cimitirele din Milano, căruţele cu morţi în Londra îngrozită, şi nopţile şi zilele pline pretutindeni şi întotdeauna de strigătul nesfârşit al oamenilor”.

Tabloul, cu unele modificări, mai degrabă de formă decât de fond, se poate vedea și azi.

Camioanele ce transportă azi cadavre, în Italia, amintesc de căruțele cu morți ce defilau odinioară prin Londra îngrozită, ieri bolnavi târâți cu cârlige, azi pacienți transportați cu izoleta, etc. Tabloul unei comunități asaltată de o epidemie a cuprins, și ieri, și azi, dezinfecția obligatorie și izolarea bolnavilor.

Există două tipuri de terori: cea rațională și cea irațională. Dictaturile, fascismul, comunismul, etc, fac parte din prima categorie, iar cea de a doua teroare, perfect justificată, apare în cazul epidemiilor, ce atrag după sine un întreg cortegiu de orori: crima, izolarea, trierea cazurilor, acțiuni oribile, ce se justifică provizoriu, până la ieșirea din criză a unei societăți în care oamenii vor fi iarăși liberi și fericiți iar teroarea va înceta să mai reprezinte o necesitate.

În Ciuma, scriitorul Albert Camus este animat de o revoltă metafizică, dar și istorică.

Din perspectivă metafizică, se admite injustiția eternă a lumii, a destinului și a divinității. Ca atare, omului nu-i rămâne decât să dea sens unei lumi fără sens.

Din punct de vedere istoric, se trece de la gând la faptă, la solidaritatea de care aminteam mai sus.

„Ceea ce scriu în Ciuma, nu e un documentar, dar m-am documentat serios, din punct de vedere istoric și medical, pentru că aveam pretexte: vreau să exprim prin intermediul Ciumei sufocarea de care am suferit și atmosfera de amenințare și de exil în care am trăit. Vreau, în același timp, să extind această interpretare la noțiunea de existență, în general.” (Albert Camus)