Debut la Ecouri: Cornelia Conț-Poezii

Cornelia Conț trăiește în satul Urca, din comuna clujeană Viișoara. Scrie poezie de doi ani. ”Aveam insomnii. Atunci îmi petreceam nopțile în bucătărie, unde scriam. Fel de fel de gânduri îmi treceau prin cap. Le așterneam pe hârtie”. Pasiunea Corneliei Conț pentru poezie nu s-a născut din senin, Acum, la vârsta deplinei maturități, în sufletul Corneliei a încolțit o ”sămânță” sădită cu mult timp în urmă în mintea sa. Primele sale poezii Cornelia Conț le-a scris pe vremea când era elevă la școala generală. Apoi, a compus descântece pentru nunți.

Venit-a oare, primăvara?

Ne uităm la vremea de afară

Și ne-ntrebăm de-i iarăși primăvară?

Soarele se ivește și într-o clipă

Iarba pare că-i zâmbește.

Dar nouri negri se-nfiripă

Și fulgi ușori, cu zbor domol,

Se-ascund prin firele de iarbă

Și floarea crudă se-nfioară.

Ascunde capul sub zăpadă

Și, friguroasă, se intreabă:

”E oare afară primăvară?”

Noi trăim printre iluzii,

Zburăm pe-a timpului aripă,

Cu slfletul prea gol, pentru a ne bucura

De viața ce trece ca o clipă!

Iisuse, nu ne părăsi

Doamne, azi inima-mi plânge:

Văd lumea cum se stinge.

Moare omenirea Doamne,

Mor și tineri și bătrâni,

Pandemia e un chin.

Doamne-acum Îți cer iertare

Și te rog de îndurare

Pentru popoarele tale.

Ai murit pe cruce, Doamne

Pentru viața de ocară

Ce-am trăit-o, mai mereu.

Te-ai jertfit, în mare zbucium

Cuie-n tălpi ai îndurat, spini pe frunte ai răbdat,

Dar i-ai iertat pe toți aceia,

Care-n față Te-au scuipat,

Te-au hulit și Te-au trădat.

Doamne, schimbă-ne azi viața

Și de noi să te înduri.

Domn al nostru-Iisus Hristos,

Tu să fii mereu cu noi

Să ne-ntoarcem la credință

Căci fără de mila Ta

Nimeni, de pandemie n-a scăpa!

Un visător

Sunt doar un trecător rănit,

Pribeag prin astă lume

Mai scriu, din când în când,

Un vers, durerea să-mi aline.

De veți citi aceste rânduri,

Fiți blânzi și iertători …

Eu școli înalte n-am făcut,

Sunt doar un visător

Cu gânduri rătăcite.

Ce ușor aripa îmi deschid,

Să zbor spre zări albastre

Înspre un loc neîntâlnit,

Înspre un loc plin de visare.

De zile vin, nu știu cum trec

Îmi par mereu la fel, mereu aceleași,

Iar noaptea când încet coboară,

Și stele multe strălucesc,

Privesc cu ochii înspre ele,

Caut mereu un adăpost,

Și undeva, în depărtare

O să-mi găsesc și eu un rost!

Tinerețe, unde ai plecat

Of, tinerețe, doar amintirea ta persistă

În mintea mea…si-n al meu gând.

Pe unde-i fi, frumoasă tinerețe?

N-am simțit când ai plecat …

Doar mă cuprinde-o nostalgie,

Acum, când mă gândesc la tine.

Oglinda mea e mincinoasă

De-mi arunc privirea înspre ea,

Pe chipu-mi timpul riduri cerne

Și ochii mi-s încețoșați.

Mi-a ostenit și trupul, și gândirea,

Și pasul nu-i mai zvelt, ca altădat’

Chiar și spinarea s-a cam aplecat

Sub povara anilor ce-i port cu mine.

Dar de bătrânețe nu mă tem …

Doar că sunt putin cam tristă,

Dar tinerețe, izul tău persistă,

În inimă și -n al meu gând!

Mai dă-ne Doamne, încă o șansă

Cu Dumnezeu de as putea vorbi

L-as întreba de ce suntem lăsați

pentru-a muri,

De ce suntem făcuți ca să ne doară,

De ce simțim ce-i rău și ce e bine,

Și, mai mereu, alegem doar ce-i greu.

De ce, o Doamne-al meu, Iisuse,

De ce ne dai lacrimi amare

Și mai mereu, tot timpul supărare?

Noi, care mai iubim a scrie

În versuri tânguind tristețea,

Ne alinăm puțin durerea

Pentru o lume ce era frumoasă,

Însă acum, doar lacrimi varsă.

De când un virus ne-a lovit.

Ne mor copiii, frații cei tineri,

Îndură doar suferință și necaz …

Rămân bătrânii ai nimănui,

Și, cu ochii ațintiți spre stele

Își plâng amar zilele grele.

De azi alt virus ne- a lovit

Pe mâine antidotul l-au găsit,

Suntem deștepți în medicină,

Dar murim incet și fără vină.

Mai dă-ne Doamne înc-o șansă,

Să cugetam la ce-am greșit,

Să reparăm ce se mai poate,

Să salvăm al nostru suflet chinuit!

Rămâne satul tot mai gol

Doamne cum se duc sătenii

Și lasă satul tot mai gol.

Plâng copiii, plâng și nepoții,

După amintirea lor.

Moartea bate tot mai tare,

Pe la fiecare poartă,

Nu îi pasă ce culege

Ia și tineri și bătrâni.

Peste poarta neumblată

Veghează-un lacăt ruginit,

Iar mușcata din fereastră

Nu mai știu când a-nflorit.

Urlă câinii, cer mâncare,

Nana Ana nu-i pe cale,

N-are cine-i sătura,

Că-ntr-o zi, pe înserat,

Nana Ana a plecat…

Și-napoi nu s-a uitat.

Și mai sus cu vreo trei case,

Nana Leana udă florile-n grădină

Apoi oftează din inimă,

Și se trage la odihnă,

Pe băncuța de la poartă

Ce zace azi, mereu pustie,

Că la nana Leană nimeni nu mai vine.

Îmi aduc aminte Doamne,

Când zburdam, copil, pe-afară,

Mame și bunici, la poartă

Povesteau și dădeau povață.

Azi e satul tot mai gol,

Mi s-au dus sătenii, Doamne,

Și de ei mi-e tare dor!

Au plecat să-și doarmă somnul

Lânga mame, lângă frați

Și pe cei rămași, ne-așteaptă

Să le punem câte-o floare,

Să le-aprindem lumânare,

Până când și noi vom merge

Somnul veșnic să-l dormim!

Noi doi și-un loc în nemurire

Acum, când iarna-i pe sfârșite

Și ghiocelul gingaș se arată,

Acum, când primavara bate-n geam

Precum un vis în lacrimă pictat,

Acum, când primăvara se așterne

Și firul ierbii-i visător,

Precum o dragoste eternă

Ce se așează-ntr-un poem:

Descopăr un univers ce ne apartine,

Creat acum doar pentru noi.

Noi doi și ultima ninsoare,

Noi doi și-un vânt de primăvară,

Noi doi și-o pasăre ce zboară,

Noi doi și-un vers în veșnicie,

Noi doi și-un loc în nemurire,

Să împărțim un cer și-o mare.

De-am fi iarăși copii

Hai tristețe, fugi haină

Lasă inima sa zburde,

Să se simtă iar stăpână

Pe-acest trup împovărat.

Cântă, strigă ,fă mătănii,

Fă chiar și ce nu-i permis.

Lasă grijile deoparte

Și spune-ți mereu în sine:

,De-acum plânsu-i interzis!

Nu lăsa ca spinii sorții

Să te-nțepe ne-ncetat.

Iar acei ce vorbe aruncă

Să nu te-atingă, niciodat’.

Fă din clipe sărbătoare

Și din zile fă festin.

Dă-ți vieții veselă culoare,

Nu o transforma în chin.

Lasă grijile deoparte,

Timpul alunecă tiptil

Schimbă viața de om mare

Cu o soartă de copil.

Mereu alături

Inima plânge și cântă

De dor și de al tău drag

Pletele-ți curg râu

Pe umerii gingași și goi,

Ochii-ți lucesc ca stelele pe cer

În adâncul lor mă pierd usor.

Visul noptilor pierdute

Vine-n plete să îți sufle,

Să-ți sărute ochișorii

Să-ți mângâie obrăjorii.

O veșnicie de-aș trăi,

Te-aș dezmierda, te-aș alinta,

Pe aripi de vânt aș colinda

Și mână-n mână am cutreiera.

Risipește vântul visele pierdute

Timpul renaște-n clipele trecute.

Pentru gânduri și visare,

Plătim tribut cu lacrimi amare.

Nici nu mai știm cum dorul doare!

Ne legănăm în pași de doi,

Mergând alături amândoi!