Debut la Ecouri: Anca Man (Teiuș) – Poezii

Nu am un CV literar… sunt debutantă… M-am născut în 5 februarie 1958, la Blaj. Iubesc poezia de mică, dar primele mele versuri cred că le-am scris prin clasa a VIII-a. Pe parcursul anilor de liceu am activat în cenaclul Floare albastră și am publicat în revista cu același nume. După absolvire, destinul m-a purtat pe alte căi decât cele pe care mi le-am propus… Poezia n-a mai avut loc în viața mea, aș putea spune că am uitat de ea cu totul. La 59 de ani, după moartea soțului, am început să scriu iarăși. Nu știu ce m-a făcut să scriu iar… Poate sentimente, trăiri sau… știu eu, nostalgia visurilor neîmplinite, toate adunate de-a lungul anilor, răbufnesc în versurile mele. Nu am publicat nici o poezie din cele scrise până acum, deși visul meu este să le strâng într-un volum, dar vorba ceea, niciodată nu-i târziu.

Întâmplător

Să ne-ntâlnim întâmplător…

Eu călătoare, tu izvor,

Din care însetata-mi gură

Să vrea să soarbă-o picătură.

Și ca o zbatere de pleoape,

Să fim vârtejul unei ape

Și-un cuib de dor să împletim,

Întâmplător, de ne-ntâlnim.

Să fii tu răsărit în zori,

Iar eu mireasma unei flori…

Tu, umbra mea în orice zi.

Vis călător

În noapte, somnul iar mi-ai tulburat,

Până în zori mi-ai rătăcit în vis,

De vină-s eu… când ușa ți-am deschis,

Te-am ispitit să intri în păcat.

Pleoapele-nchise tu mi-ai mângâiat

Cu sărutări ușoare, dar fierbinți,

Și m-ai trezit… și nu am fost cuminți…

Și ne-am iubit, așa… ca niciodat’.

Când zorii-au năvălit în dormitor,

Încet și visul meu s-a destrămat…

Pe pernă, de sub gene am lăsat,

O lacrimă din visul călător.

Întâmplător…ne-om întâlni?

Șoapte de vânt

Mi-a șoptit aseară vântul

Printre ramuri de salcâm,

Că îmi poate purta gândul

Spre-alte zări, spre alt tărâm.

Vântule, tu ești șăgalnic

Și ești veșnic călător,

Tu nu știi ce e durerea…

Tu…nu știi ce-nseamnă dor!

Pribegești peste coline,

Mângâi florile-n poiene

Dar nu știi cât de mult dor,

Poartă lacrimile de sub gene.

Iar a sufletului jale,

Vântule ,tu nu o știi,

Doar o porți pe-a ta aripă

Peste dealuri și câmpii!

În anii care iute zboară,

Când amintire doar voi fi

Vei hoinări printre salcâmi…

Dar mie… nu-mi vei mai șopti!

Mă iartă

Mă iartă…

Pentru că am îndrăznit să te zidesc într-un gând,

mereu nerostit.

Mă iartă…

Pentru că în visele mele,

de mână am rătăcit amândoi printre stele.

Mă iartă…

Pentru cuvintele nespuse,

înecate în dor și sub pleoape, în lacrimi ascunse.

Mă iartă…

Că nu am știut de ce tăcerea doare,

când inima e tristă și însetată de o îmbrățișare.

Mă iartă…

Acum… când sufletul o rană îmi este și nu știu suferința cum să o curm ,

la sfârșit de poveste.

Mă iartă…

Că și astăzi nu îndrăznesc și tac, pentru că simt cum te pierd…

iar eu nimic nu fac.

Tu ești un înger

Mi-ai cules din noapte stele

Și le-ai agățat de vise,

Ai adus în dar iubirea

Dimineților promise.

M-ai purtat pe-aripi de dor,

Printre galaxii albastre

Și-ai pictat pe cerul vieții

Curcubeu poveștii noastre.

Mi-ai sădit în ochi luceferi,

Calea să îmi lumineze,

Inima ai îndemnat-o

Să iubească…să viseze…

Mi-ai întins o mână caldă,

Când spre mâine n-aveam cale

Și mi-ai dăruit în timp

Mângâierea palmei tale.

Când prin gândurile negre

Eu am rătăcit o vreme,

M-au cuprins a tale brațe…

Mi-ai spus…vino, nu te teme!

Acum știu …tu ești un înger…

Ce gânduri îmi răscolești

Și din fir de dor și vise,

Mă îndemni să țes povești!

Întâia zi de vară

Un buchet de flori de câmp

Am cules aseară,

Voiam să aduc în casă

O întreagă vară!

Desculță am hoinărit

Pe-ntinsa câmpie,

Mireasma florilor năștea

Izvor de bucurie.

Vântul șăgalnic adia

Printre margarete,

Aș fi vrut să-mi despletească

Părul străns în plete.

Ca un copil am alergat

Fluturi ca să prind,

Întreg văzduhul mi-am dorit

În brațe să-l cuprind!

Încă arzând,soarele blând,

Apusu-ngemăna,

O mierlă-n triluri de soprană

Perechea își chema.

Se strecura peste natură

Și-n suflet, blânda seară,

Doamne…tablou magic a fost

Întâia zi de vară!

Te caut

Te caut mereu…

îți caut brațele…

Îți caut mângâierile…

Îți caut șoaptele…

Într-un vis care nu se mai termină,

Într-o noapte în care zorii nu mai apar.

Unde ești? Unde sunt?

M-am pierdut de noi și nu mă găsesc…

Rătăcesc printre gânduri cu tălpile goale,

pe bruma visurilor uitate…

E frig și e ceață și nu mai simt nimic

din prea plinul sufletului meu…

Unde îmi este dorul?

Unde îmi este iubirea?

Unde îmi ești tu?

Te caut mereu…

și te găsesc doar în privirea mea…

acolo să rămâi…

Să fii mereu în ochii mei

o lacrimă ce nu vrea să cadă…

În tăcerea nopții-adânci

Neștiute doruri vin, născând foșnete-n tăcere,

Inima mi-e amorțită și scăldată în durere,

Tristă, caut mângâierea în brațe moi de canapea

Și m-afund într-o visare, ce balsam divin se vrea.

Se preling încet secunde din al vieții mele ceas,

În apusul ce se stinge, iarăși singură-am rămas,

Când cuvinte dulci, domoale află taina rugăciunii,

Mă-nconjoară-o pace blândă… simt pe pleoape raza lunii!

Încet noaptea mă-nvelește în falduri de catifea,

Peste sufletu-mi trudit se așterne liniștea,

Somnul lin culcuș își face, între gene ostenite,

Mintea nu vrea să-mi culeagă gândurile risipite.

Vise dulci îmi dau târcoale lovind neagra nopții tâmplă,

Cad din cer stele puzderii și-o minune se întâmplă,

În tăcerea nopții-adânci sufletul îmi cântă iară…

De-ar dura o veșnicie liniștea ce mă-nconjoară!

Dăruiește-mi

Dăruiește-mi un pumn de rouă…

din toate diminețile în care nu m-am trezit lângă tine…

Dăruiește-mi un pumn de zâmbete…

din toate zilele în care nu ți-am întâlnit privirea.

Dăruiește-mi un pumn de stele…

din toate nopțile la care am visat singură.

Dăruiește-mi un pumn de mângâieri și șoapte…

pe care le-am dorit când tu erai departe de mine…

Și abia apoi cere-mi să fiu fericită…

Aș pleca…

În zori de zi, sufletu-mi rătăcit

L-aș anina de-o margine de gând,

De-atâtea așteptări a obosit

Și-i însetat de tine… și flămând.

Iar palmele ce-adesea l-au cuprins

I-au fost alint durerii multă vreme,

Zăpezi pe umerii firavi l-au nins,

Dar n-a-ncetat o clipă să te cheme.

Tu ai plecat… de parcă n-ai fi fost…

Rămâi în el o tainică zidire,

Regretele târzii nu își au rost,

Ascunse sunt… ca-n zid de mănăstire.

Amintiri

Un pumn de dragi amintiri

Am ascuns astăzi sub pleoape,

Le-am scăldat în verzi priviri,

În a lacrimilor ape.

Pe altele le-așez în rânduri

Sub a tâmplelor ninsoare,

Prea îmi rătăcesc prin gânduri

Cu parfum de tei în floare.

Multe sunt muguri de vise

Și-n iubire le-am ascuns,

Porțile vor fi închise

Căci zăvor pe ele-am pus.

Însă ce mă fac cu cele

Care sufletu- mi cuprind,

Sunt amare și sunt grele…

În suflet rădăcină prind.

Le-aș aduna chiar acum

Să le pun pe foc să ardă,

Să privesc cum se fac scrum,

Cenușa-n vânt să se piardă.

Dar nu pot… e rostul vieții…

De mi-e greu sau de mi-e bine,

În jocul tainic al sorții

Le voi lua mereu cu mine!

În imaginea reprezentativă: ”Peisaj” pictură de Gavril Pop