Cum s-a ratat o eventuală conciliere istorică între România și Ungaria

de Emil HĂLĂȘTUAN

Ministru al Afacerilor Externe din România, în cabinetul Miron Cristea (mai 1938 – 31 ianuarie 1939), Nicolae Petrescu-Comnen, în cartea O primă experiență comunistă în Ungaria, publicată la Madrid, în anul 1957, în  Colecția  cercului de studii DESTIN, coordonată  de George Uscătescu, restabilește adevărul istoric cu privire la Revoluția bolșevicilor din Ungaria, conduși de Bela Kuhn (1919) și la campania din anul 1919 a armatei române în Ungaria.

”În timp ce Amiralul Horthy își atribuie, în memoriile sale (…), meritul de a fi izgonit singur pe comuniști din Budapesta, menționând prezența trupelor românești în Ungaria ca pe un rău necesar, Domnul Comnen, sprijinit pe documente, scoate din uitare adevăratul aspect al acelor ani: Ungurii, prin oamenii politici reprezentativi, făceau apel la România ca să alunge pe Bela Kuhn și se bazau pe prezența românească la Budapesta ca să poată organiza un nou început de viață politică într-o Ungarie distrusă de război și consumată de comunism” remarca Horia Vintilă, citat de https://www.viahistoria.ro/ în prezentarea cărții lui Nicolae Petrescu-Comnen.
Diplomat, poet, memorialist și publicist, N. P Comnen a publicat, la Paris și la Laussane, în timpul primului război mondial, mai multe lucrări istorice menite să convingă opinia publică internațională despre justețea unirii Transilvaniei cu România.

În vara anului 1919, un ziarist polonez, Willenski, l-a contactat pe N.P Comnen, în timp ce acesta se afla în Elveția, pentru a-i transmite un mesaj de la ”mai mulți patrioți maghiari, care considerau că o apropiere între România și Ungaria era vitală” în condițiile în care Imperiul Austro-Ungar se destrăma. Din cele spuse de ziaristul polonez, un diplomat maghiar, Alexandru de Moldovany, dorea să se întâlnească cu N. P Comnen, deoarece acesta se bucura de credibilitate pe lângă Delegația Română care participa la Conferința de Pace de la Paris. După un prim schimb de vederi între Comnen și Moldovany, urma ca diplomtul român să se întâlnească cu trei personaje maghiare de prim-plan ”pentru a vedea ce s-ar putea face pentru a inaugura o nouă politică între Ungaria și România”.

Tratativele dintre cele două părți au început în luna iulie a anului 1919. Cele trei personaje maghiare de prim-plan erau contele Julius Andrassy, fost premier al Ungariei, principele Ludovic de Windisch-Graetz, fost ministru, înrudit cu Casa de Habsburg și Waszony Wilmos, de asemenea fost ministru.

În 10 iulie, a doua zi după întrevederea cu ziaristul polonez, N.P Comnen s-a întâlnit, la hotelul Schweitzerdorf, din Lucerna, cu consilierul de Moldovany, însoțit de un maghiar transilvănean, dr. Betegh. Aceștia i-au confirmat lui Comnen spusele lui Willensky și i-au transmis lui Comnen că ”cele trei personalități aveau să facă propuneri concrete de imediată colaborare, pentru salvarea Ungariei și o sinceră apropiere între Ungaria și România”.

Propunerile părții maghiare veneau în contextul în care regimul comunist al lui Bela Kuhn, aflat la conducerea Ungariei, cu îngăduința Marilor Puteri (S.U.A, Marea Britanie, Franța și Italia), a întreprins acțiuni militare împotriva României și, ulterior, a Cehoslovaciei, ceea ce, potrivit mareșalului francez Ferdinand Foch ”punea în primejdie pacea în întreg Sud-Estul Europei”. Mareșalul Foch s-a împotrivit reprezentanților celor patru Mari Puteri, participanți la Conferința de Pace de la Paris, care pofteau România să își retragă armata de pe malurile Tisei, pentru a-l îmbuna astfel pe Bela Kuhn.

Nicolae Petrescu-Comnen, împreună cu profesorul transilvănean Gheorghe Pop, s-a întâlnit apoi cu principele Windisch-Graetz și cu Waszony, asistați de consilierul de Moldovany. La acea întâlnire, la care contele Andrassy nu a participat, din cauza unei răceli, Waszony îi cerea lui Comnen să convingă guvernul român să își trimită armata la Budapesta: Din cauza ”aventurilor primejdioase” în care Bela Kuhn încerca să târască poporul maghiar ”tot ce este mai sănătos în țara noastră a hotărât să alcătuiască un contra-guvern provizoriu, la Szegedin, pe care să-l opună bolșevicilor de la Budapesta și, în caz de răsturnare a acestora, să-i ia imediat locul, scutind astfel țara de o completă anarhizare și ruină” a explicat fostul ministru Waszony în ce constă propunerea făcută României: ”Dvs. (…) ar trebui să nu vă mai impresionați de amenințările ce vă vin de la Paris. În urma înfrângerilor suferite de trupele cehoslovace, în ultimele lor încăerări cu trupele lui Bela Kuhn și în urma succeselor dvs. pe Tisa, s-a dovedit că singura Putere în măsură a lichida bolșevismul, în centrul Europei, e România. Dv. ar tebui să cereți la Szegedin să se facă apel la mai multe elemente democrate (mici proprietari, democrați, liberali, social-democrați), precum Lorent Hegedűs, Martin Lovaszy, Anton Varjassy, Franz Chorin, Julius Lakatos, etc. făgăduind, în schimb să ajutați întrarea Guvernului de la Szegedin în Budapesta”!

”Spun drept, că la toate mă așteptam, dar ca să aud, pe un mare senior ungur, înrudit cu familia imperială și fost ministru, făcând cor cu un al doilea fost ministru ungur (…) că ne cere să ocupăm Budapesta… la aceasta nu mă așteptam” și-a mărturisit surpriza Nicolae Petrescu-Comnen. În discuțiile premergătoare întâlnirii, Pâcleanu, ministrul român la Berna, N. P. Comnen și colaboratorii săi, profesorul Gheorghe Pop, respectiv Șchiopul, se așteptau ca ungurii să le ceară să caute împreună ”bazele unei păci mai puțin dezastruoase pentru (Ungaria) pe care apoi delegația română și o delegație a Guvernului de la Szegedin și a patrioților (n.r: maghiari) refugiați în Apus să le prezinte Conferinței (n.r: de Pace) de la Paris, rugând-o a ține seama de ele”. Dar invitația celor trei reprezentanți ai Guvernului  de la Szegedin, care propuneau ca armata română să treacă pe malul de vest al Tisei și să își continue drumul pânnă la Budapesta, a generat și suspiciuni părții române, din cauza temerității unei asemenea cerințe. N. P. Comnen se întreba dacă ungurii nu încercau să întindă o cursă românilor, pentru a pune delegația României la Conferința de Pace de la Paris în opoziție cu Marile Puteri, pentru ca din conflictul astfel provocat să tragă Ungaria niscaiva foloase. ”Inimile noastre de Români ne ziceau La Budapesta! Mintea și siruația noastră oficioasă, ne impuneau prudența” mărturisește N. P. Comnen în cartea sa O primă experiență comunistă în Ungaria.  Suspiciunile interlocutorilor români erau alimentate și de faptul că fostul premier maghiar, contele Julius Andrassy, a lipsit de la prima rundă a discuțiilor, invocând pretextul unei răceli din cauza căreia nu putea ieși din casă.

Cu prilejul următoarei întâlniri, ce a avut loc peste alte două zile, la Berna, tripleta maghiară, întregită cu fostul prim-ministru Julius Andrassy, a reluat discuția cu Nicolae Petrescu Comnen pe ”baza convorbirilor de la Lucerna”. Practic, cele trei personalități maghiare îi solicitau lui N. P. Comnen să transmită guvernului român, la București, regelui Ferdinand I și Delegației române ce participa la Conferința de Pace de la Paris, trei propuneri: România să dea concursul său ”Guvernului” de la Szegedin; România să încurajeze formarea gărzilor albe maghiare, ce trebuiau să lupte împotriva armatei lui Bela Kuhn; Trupele române să ocupe Budapesta, să gonească pe Bela Kuhn și să înlocuiască regimul bolșevic cu un Guvern național, format în jurul ”nucleului” de la Szegedin.

Contele Julius Andrassy, vădit deranjat de faptul că a ajuns în situația de a cere ajutor românilor, pentru care, nu demult, avea o considerație doar cu ceva peste cea arătată animalelor ”căuta, pe cât putea, să formuleze unele condițiuni prealabile care să ofere un minimum de garanții poporului său”. Contele Andrassy condiționa termenii colaborării cu partea română de acordul patrioților de la Szegedin, și-i asigura pe interlocutorii români că ”poporul maghiar va rămâne recunoscător poporului care-l va ajuta să scape de anarhie”.

A doua rundă a discuțiilor s-a încheiat cu propunerea lui N. P. Comnen ca reprezentanții patrioților maghiari să repete solicitările lor ministrului Pâcleanu, reprezentantul diplomatic al României la Berna. În aceeași zi (12 iulie 1919), Comnen și profesorul Pop au redactat o telegramă, pe care ministrul Pâcleanu, vizibil emoționat la aflarea propunerilor avansate de partea maghiară, s-a îngrijit să o trimită urgent premierului român Brătianu, la București și reprezentantului Transilvaniei, Alexandru Vaida-Voievod, la Paris.

Acțiunile lui Bela Kuhn au favorizat decizia Guvernului României de a ordona trecrea armatei pe malul de vest al Tisei și de acolo să avanseze până la Budapesta. ”În 20 iulie (1919), însemnate forțe ungurești (n.a: peste 100 de mii de oameni), bine înzestrate cu mitraliere, tunuri  și trenuri blindate, trec Tisa (…) și lărgindu-și frontul pe o linie de 120 de kilometri, înaintează vreo 60 de km în adâncime, pe teritoriul aflat pe malul de la răsărit al Tisei”. În același timp, pe Nistru se constata o întețire a încercărilor bandelor rusești de pătrundere în Basarabia, după o temeinică pregătire de artilerie și mitraliere.

Dacă până la aceste evenimente, regele Ferdinand I și prim-ministrul Brătianu au ezitat să aprobe raportul Marelui Cartier General Român, care cerea autorizația de a porni contraofensiva împotriva trupelor lui Bela Kuhn, pentru a trece Tisa și a urmări distrugerea completă a forțelor bolșevice, prin ocuparea Budapestei și pacificarea întregii Ungarii, după ce au primit rapoartele de la Paris și de la Berna, cu propunerile maghiarilor patrioți, care cereau intervenția armatei române, Regele și Guvernul au hotărât contraofensiva. ”Demersul Ungurilor era, în jocul nostru strâns în fața Consiliului (n.r: a celor Patru Mari Puteri) și al opiniie publice internaționale, o carte prea importantă pentru a nu ne folosi imediat de ea” preciza prim-ministrul român Brătianu.

În 4 august 1919, trupele armatei române defilau la Budapesta. După alungarea guvernului bolșevic, al lui Bela Kuhn ”aliații improvizaseră un simulacru de guvern, prezidat de (…) Stefan Fredericks, contestat de aproape toate partidele ungurești”. În sudul și în vestul Ungariei, amiralul Horthy încerca să creeze un nucleu politic și militar, care să înlocuiască armata și autoritatea română după evacuarea Ungariei.

Întors în țară, la sfârșitul lunii septembrie 1919, pentru rezolvarea unor probleme urgente, N.P. Comnen, la recomandarea lui Ion Brătianu, care demisionase din funcția de președinte al Consiliului de Miniștri, a plecat în Ungaria, într-o misiune pe care i-a încredințat-o generalul Artur Văitoianu, succesorul lui Ion Brătianu în fruntea guvernului român. Comisarul român la Budapesta, Constantin Diamandi, solicitase guvernului trimiterea lui N.P. Comnen la Budapesta. După convorbirea avută la sediul guvernului, Comnen a înțeles, din spusele lui Văitoianu, că i se încredințase misiunea de a completa informațiile transmise la București, peste capul lui Diamandi.

Când Comnen a ajuns la Budapesta, la întâlnirea cu Diamandi, acela i-a notificat că trebuie să plece la București, penrtu a discuta cu Guvernul Văitoianu atitudinea ce ar trebui adoptată de România, față de Consiliul Suprem al Puterilor Aliate, de la Paris, cât și față de Ungaria. Reprezentanții celor patru puteri aliate făceau presiuni asupra României, pentru a sili armata să părăsească Budapesta.

Într-o întrevedere avută cu contele Nicolae Banfy, acesta a reluat, cu titlu de sugestie, propunerea făcută ulterior de contele Julius Andrassy, principele Windischgraetz și Waszony: ”Nimeni nu este mulțumit de guvernul Frederiks” a explicat Banfy. De aceea, contele sugera ca, pentru a-și desăvârși opera alungării bolșevicilor de la conducerea Ungariei,  ”România ar putea goni acest guvern odios  (n.r: guvernul Fredericks), al magnaților și burghezimei și păturii de jos. Dealtminteri, a adăugat contele Banfy, pătura de jos este complect nepregătită politicește și viața naostră publică a fost întotdeauna apanajul straturilor sociale superioare și în special a seniorilor, avocaților, ziariștilor și a oamenilor de afaceri ovrei” a argumentat  Banfy.

Contele aprecia că instalarea unui guvern maghiar alcătuit din reprezentanți ai elitelor societății ungare, cu ajutorul României, ar facilita satisfacerea tuturor pretențiilor României: ”fiind siguri că vi s-ar acorda tot cu recunoștință… mai ales dacă nu ați exagera”.

1. P. Comnen înțelesese că ”…obținerea unei declarațiuni din partea Ungariei care să recunoască drepturile noastre asupra teritoriilor” ce reveneau României conform tratatelor de alianță încheiate la intrarea țării în război de partea Antantei, ar obliga Consiliul Suprem al Puterilor Aliate, de la Paris, să țină seama de cele convenite direct între Ungaria și România. Practic, prin impunerea, cu ajutor românesc, a unui guvern la Budapesta, se puteau contracara ”mizeriile pe care ni le făceau Marile Puteri la Paris”. Din guvernul ajuns la putere în Ungaria cu sprijin românesc, urmau să facă parte ”conții Appony, Andrassy, Bethlen, împreună cu câțiva reprezentanți ai micilor agrarieni sau ai curentelor democratice, cum ar fi Nagy-a-Tady, Lovassy Marton și poate chiar un ovrei, Wasjony Wilmos” i-a dezvăluit contele Banfy lui Comnen.

În cele din urmă, România nu a dat curs propunerii de ajutor pentru instalarea unui guvern elitist la Budapesta. Tergiversările, provocate de Iuliu Maniu, președintele Consiliului Dirigent din Transilvania, care s-a eschivat de la toate tentativele de întâniri solicitate de reprezentanții Ungariei, la care s-au adăugat ezitările Guvernului Văitoianu, care nu voia să miște un deget în această chestiune, fără un acord prealabil din partea lui Maniu, au văduvit, poate, România, de șansa unei reconcilieri istorice cu Ungaria. În cazul fixării unor granițe între Ungaria și România, stabilite de cele două părți prin comun acord, exista șansa de a se evita Diktatul de la Viena, precum și alte neajunsuri ce au contribuit, de-a lungul timpului, la alterarea relațiilor româno-maghiare.

După retragerea trupelor românești din Ungaria, solicitată pe tonuri din ce în ce mai imperative de Consiliul Suprem al Puterilor Aliate de la Paris, amiralul Horthy a ocupat Budapesta și nu mult după aceea, contele Teleky, care nu s-a arătat favorabil unei intervenții românești pentru schimbarea guvernului în Ungaria, a jucat un rol de prim plan în viața publică a statului vecin.

Notă: N.P.Comnen – (1881-1958) – diplomat, poet, memorialist, publicist.
Studii în Drept și Științe sociale la București și Paris, avocat în Baroul București, magistrat la Tribunalul Ilfov, conferențiar la Facultatea de Drept din București.
În timpul Primului Război Mondial a publicat, la Paris și Lausanne, mai multe lucrări istorice prin care a pregătit opinia publică internațională pentru actul unirii Transilvaniei cu România.
Carieră diplomatică la Berna (1923), Berlin (1928, 1933-1938) și Vatican (1931).
Delegat permanent la Liga Națiunilor din Geneva (1923-1929).
Ministru de Externe (1938-1939).
Reprezentant al României la Vatican (1939-1940).