Constituirea colecțiilor muzeale și apariția muzeelor publice

Întotdeauna, prin agerimea gândirii sale şi a curiozităţii ce-l caracterizează, omul a dorit să-şi cunoască trecutul, să ştie ce au realizat generaţiile anterioare în plan material sau spiritual.

La nivelul actual de dezvoltare culturală setea de cunoaştere „a trecutului omenirii” este satisfăcută de mulțimea muzeelor „de tot felul” răspândite pe întreg globul pământesc, de la marile metropole, până la micile aşezări rurale ce au, de asemenea, orgoliul de a-şi etala „personalitatea”. Dovada aprecierii acestor aşezăminte de cultură o constituie şirul nesfârşit de vizitatori ce adesea aşteaptă ore întregi pentru a le trece pragul.

Pornind de la acest mare interes al oamenilor pentru turismul cultural, considerăm că este oportun să cunoaştem istoricul acestui domeniu, al preocupărilor pentru înfiinţarea şi organizarea acestui tip de instituţie.

 Muzeologia ca ştiinţă

Preocupările pentru muzeologie au apărut, sub aspect practic, la sfârşitul secolului al XIX-lea, atunci când au luat avânt deosebit o serie întreagă de discipline umaniste: arheologia, istoria artelor, etnografia etc. Acestea îşi aveau sorgintea încă de la începutul aceluiaşi secol, prin încercările lui Vivant Denon, de clasificare cronologică şi tipologică, dar totodată şi de expunere a colecţiei egiptene a Muzeului Louvre. În această primă etapă, în care s-a depășit faza de amatorism, s-au conturat încercări timide de raţionalizare a procedurilor şi tehnicilor de expunere, dar şi de conservare a bunurilor muzeale.

O altă etapă a reprezentat-o construirea şi crearea unor instituţii cu destinaţie specială. Astfel, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, iau fiinţă primele muzee naţionale, apărute ca o consecinţă a extinderii ideilor Revoluţiei franceze.

Ideea este pusă în practică, la început, în Ţările Scandinave care erau cele mai avansate din Europa în privinţa ocrotirii bunurilor culturale: Muzeul Naţional din Copenhaga (1807), Muzeul de Antichităţi Naţionale din Stockholm (1847-1866), Muzeul Istoric din Oslo (1847 ). Exemplul este urmat şi de statele din Europa Centrală şi de Est: Muzeul Naţional din Budapesta (1848), Muzeul Naţional din Praga (1849), etc.

În România, anul 1848 a marcat constituirea şi acceptarea conceptului de muzeu naţional, caexpresie specifică a dimensiunii geografice şi istorice a identităţii naţionale, concretizat în spaţiul românesc prin înființarea, la Bucureşti, în anul 1864, a Muzeului de Istorie Naturală. Într-o anumită măsură, în zilele noastre ideea ”muzeelor naționale” este, dacă nu perimată, spunem noi oarecum depăşită, reţeaua muzeală actuală fiind formată din numeroase muzee locale, cu un anumit specific.

Două decenii mai târziu, „mişcarea muzeală” îmbrăca noi forme. Se contura tot mai mult ideea de muzeu regional, iar la sfârşitul secolului al XIX-lea aceea de muzeu de specialitate (mai ales în spaţiul germanic) şi de muzeu în aer liber.

Contribuții la consolidarea teoriei muzeologiei apar mai cu seamă în perioada interbelică. În acest sens avem de-a face cu apariţia revistei Mouseion, editată de Secţiunea culturală a Ligii Naţiunilor, publicaţie internaţională ce studia muzeele şi monumentele istorice.

Perioada postbelică a imprimat muzeologiei caracterul interdisciplinar specific şi a generalizat preocupările teoretice privind muzeele ca instituţii, atât prin mijlocirea International Council of Museum (ICOM) cât şi prin lărgirea reţelei de muzee şi prin “adâncirea” preocupărilor de acest fel.

 Formarea colecţiilor muzeale. Apariţia primelor muzee. Scurt istoric.

Muzeul, în adevăratul sens al cuvântului, este o instituţie cultural-ştiinţifică care are ca obiectiv principal colectarea şi conservarea bunurilor de patrimoniu şi valorificarea acestora prin expunere în scop de instruire, educare şi agrement a publicului larg. Strângerea colecţiilor muzeale şi dezvoltarea echilibrată a acestora în zilele noastre se face prin cele trei modalităţi foarte cunoscute în lumea specialiştilor: achiziţii, donaţii şi cercetare.

Dacă ar fi să facem o retrospectivă privind începuturile colecţionării bunurilor culturale, în vederea unei expuneri a acestora, premisele ar trebui căutate încă din antichitate. Interesul pentru istorie şi implicit pentru valorile antichităţii îl regăsim cu precădere în perioada de sfârşit a Evului Mediu. Renaşterea, pentru prima dată avea să substituie colecţiilor de antichităţi ideea de colecţie de bunuri culturale.

În oraşele-stat italiene au apărut, pentru prima dată, colecţii publice de sculpturi antice. La Roma, în anul 1471, s-a constituit colecţia de sculptură din Palazzo dei Conservatori. Alături de acestea putem aminti colecţiile oraşelor flamande, colecţiile Vaticanului, colecţiile regale franceze (Francisc I – începutul sec al XVI-lea), colecţiile Casei de Habsburg, care mai târziu vor deveni colecţii de stat.

Cu începere din secolul al XV-lea au apărut colecţionarii de monede şi manuscrise. Ca urmare, au luat fiinţă numeroase colecţii de numismatică şi fonduri de carte, Papa Nicolae al V-lea (1447 – 1455) a pus bazele Bibliotecii Vaticanului, unde, pe lângă colecția de cărți și manuscrise se mai găsesc colecţii de arheologie, de artă și de geologie.

Primele muzee au apărut abia la începutul secolului al XVIII-lea, când Papa Clement al XII-lea înființa Muzeul Capitolin, la Roma, în anul 1734.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea îşi are începuturile faimosul British Museum

(1753-1757), rezultat ca o consecinţă a revoluţiei burgheze din Anglia şi a apariţiei unei clase sociale interesată de promovarea istoriei, concretizată prin expunerea unor colecţii arheologice. Astăzi, British Museum este unul dintre cele mai vizitate muzee din lume de către turişti de pretutindeni, ce pot admira acolo  artefacte de o valoare inestimabilă a civilizaţiilor ce au existat din cele mai vechi timpuri pe tot cuprinsul globului.

În Franţa, revoluţia burgheză a grăbit formarea colecţiilor muzeale de la Louvre. Constituite, în mare parte, prin „naţionalizarea” bunurilor regale, Napoleon este cel care a pus bazele muzeului, apărut ca o consecinţă logică a politicii culturale a Revoluţiei, devenind astăzi cel mai vizitat muzeu din lume (circa 10 milioane de vizitatori în 2018).

Treptat, numărul muzeelor a sporit. Pe lângă muzeele naţionale, au apărut și muzee regionale. La începutul secolului al XX-lea acestea erau deja bine organizate, încadrate cu personal propriu de înaltă calificare în domeniu.

Una dintre cele mai prolifice perioade pentru dezvoltarea muzeelor a fost cea interbelică, când acestea devin instituții specializate, deservite de personal calificat. Pe baza mutării accentului, de pe disciplinele umaniste pe cele pozitiviste şi tehnice s-a modificat și concepția de expunere a colecțiilor. Este momentul în care a început afirmarea vocației pedagogice şi didactice a instituțiilor muzeale, care veneau în întâmpinarea cerințelor de instruire a publicului larg, renunțând la tradiționala ofertă pasivă de informație culturală.

Muzeul modern. Tendinţe actuale.

În prezent, muzeul cunoaște o evoluție extrem de interesantă. Prin diversificarea şi specializarea acestuia ca profil, el câștigă în complexitate, atât din punct de vedere expozițional cât și din cel al conținutului științific, rolul său ca instituție culturală devenind tot mai important pentru societate.

Regretatul prof. univ. dr. Radu Florescu amintea în scrierile sale că: „în lumea contemporană domină două tendințe antagoniste: prima a muzeului – instituție de stat de tip clasic, am spune academic, în cadrul căreia apar tendințe importante de modernizare a mijloacelor de comunicare cu publicul; iar a doua tendință, care găsește răsunet mai ales în rândul muzeografilor tineri și, într-o anumită măsură, în rândul muzeografilor din lumea a treia, tendința de desacralizare și de democratizare a muzeului”.

Muzeul, ca instituție publică, deține o mare pondere în sistemul instituțional cultural. Cu un număr de peste 13.500 de muzee în Europa, 7 mii în America de Nord, 2 mii în Australia și Asia, această instituție a suferit (definiţia) diverse abordări de-a lungul timpului, din multiple puncte de vedere. La început de mileniu, muzeul era definit de către „The Museums Association” (United Kingdom – 2002), în Codul Etic al Muzeelor drept „instituţia ce oferă publicului posibilitatea de a descoperi colecțiile, spre inspirație, învățare și distracție”.

O privire critică asupra acestei definiții și a sarcinilor muzeului relevă evidenta orientare a activităților muzeale către public, ce devine astfel principalul beneficiar al acestora. Modificarea de paradigmă constă în mutarea centrului de interes de pe activitatea de cercetare a obiectului muzeal la aceea de atragere și implicare a publicului în descoperirea și cunoașterea multiplelor aspecte ale culturii materiale şi spirituale.

Politica de descentralizare a instituției muzeale determină reorientarea activităților culturale către un public „consumator de imagine și de informație”. Performanța muzeului și utilitatea socială a acestuia, în viitor vor fi date de numărul de vizitatori care îi vor trece pragul. Acesta va depinde, în mare măsură, de diversitatea activităților instituției, de testarea permanentă a publicului, referitor la primirea unor răspunsuri, de elaborare de proiecte și programe culturale, în vederea identificării, selectării și diversificării modalități lor de captare a interesului publicului vizitator. În prezent, muzeele, prin ceea ce reprezintă, se află în competiție cu un număr mare de canale de informare şi mijloace de petrecere a timpului liber. Prin urmare, reorganizarea unei expoziții permanente trebuie susținută printr-un calendar coerent și substanțial de proiecte menite să o valorifice.

Din punctul nostru de vedere și în contextul vremurilor pe care le trăim, orientarea strict către public a instituțiilor de cultură și implicit a muzeului este o problemă complexă, ce va genera multiple consecințe, concretizate, în final, prin succesul sau prin dispariția acestuia ca loc de petrecere a timpului liber.