100 de ani de la înființarea PCR: Despre istoria Partidului Comunist Român

În 8 mai 2020 s-a împlinit un secol de la înființarea Partidului Comunist Român, iar cu 75 de ani în urmă, tancurile sovietice au materializat înțelegerea dintre Stalin și președintele de atunci al SUA, Franklin D. Roosevelt, cu privire la stabilirea zonelor de influență împărțite între marile puteri (URSS, SUA și Marea Britanie) după cel de-al doilea război mondial, ceea ce favorizat instaurarea  orânduirii  comuniste în România, odată cu instalarea Guvernului Petru Groza, fapt petrecut în 6 martie 1945. Cum s-a înființat Partidul Comunist Român și ce a favorizat ascensiunea sa spre vârful ierarhiei politicii autohtone astfel încât această organizație s-a putut erija, vreme de circa 40 de ani, în unica forță politică din România?

Socialiștii, arestați înainte să fluiere în biserică, comuniștii după ce au fluierat la congres!

Încă de la începuturile sale, istoria Partidului Comunist Român are diverse nuanțe, în funcție de

situarea cronicarilor ce au alcătuit-o, de o parte sau de cealaltă a baricadei, sau în ”țara nimănui”.

Partizanii PCR avansează ca dată a înființării acestei formațiuni politice ziua de 8 mai 1921, prima din cele trei în care, la București s-a desfășurat Congresul Partidului Socialist Român. Astfel, conf. univ. dr. Marin Badea scria, într-un articol publicat în portalul www.socialistul.ro, că înființarea PCR a avut loc ca urmare a materializării ideii de contopire a Partidului Socialist Român cu Partidul Social-Democrat din Transilvania, Partidul Social Democrat din Bucovina și Partidul Socialist din Basarabia, celelalte forțe a căror orientare programatică reflectau interesele clasei muncitoare, ale țărănimii, ale altor segmente sociale a căror condiție de existență era apropiată. 

Marin Badea scrie că, pe lângă unificarea într-o singură formațiune politică a partidelor amintite, delegații la Congresul Partidului Socialist Român desfășurat la București, din 8 până în 11 mai 1921, trebuiau să tranșeze, prin vot, problema aderării, fie la Internaționala a II-a, structură de factură social-democrată, sau la Internaționala a III-a Comunistă (Komintern), creată din inițiativa lui Vladimir Ilici Lenin și a Partidului Comunist Bolșevic (PCb) din Uniunea Sovietică.

Majoritatea participanților la congresul PSR au votat în favoarea Kominternului, a precizat conf. univ. dr. Marin Badea în articolul său, postat pe site-ul www.socialistul.ro în 2007, cu ocazia împlinirii a 86 de ani de la înființarea PCR. Cu privire la același episod, conf. univ. dr. Marin Badea preciza că formațiunea politică desprinsă din Partidul Socialist Român a adoptat denumirea  de Partidul Comunist din România la Congresul din 1922, de la Ploiești. Înseamnă că partidul comuniștilor români, deși înființat în 8 mai 1921, a primit ”botezul” un an mai târziu. Marian Badea indică drept cauză a întârzierii, arestarea, chiar în timpul desfășurării lucrărilor Congresului, din ordinul ministrului de Interne, conservatorul Constantin Argetoianu, a delegaților care au votat pentru transformarea Partidului Socialist în Partid Comunist.

Conform altor surse (ro.wikipedia.org, cersipamantromanesc.wordpress.com) la Congresul Partidului Socialist, din 8-11 mai 1921, reprezentanții aripii de extremă stângă a Partidului Social-Democrat Român au profitat de faptul că majoritatea liderilor socialiști erau în pușcărie, deci nu își puteau exercita funcțiile și au votat pentru transformarea partidului în Partidul Socialist-Comunist, redenumit apoi Partidul Comunist din România (PCdR). De aceea, alte proiecte de documente reflectând punctele de vedere ale Partidului Socialist (Comunist) vizavi de diversele domenii ale vieții economice, sociale sau politic-instituționale n-au mai putut fi adoptate decât în anii următori, a explicat conf. univ. dr. Marin Badea.

Însă, potrivit acelorași surse citate anterior, în iunie 1921 adevărații lideri ai Partidului Socialist au amendat hotărârile votate la congresul din mai 1921 și, practic, din acel moment ”muncitorimea română a fost reprezentată politic de două partide: unul moderat ca doctrină, social-democrat reformist, și celălalt revoluționar, partidul comuniștilor”.

Precursorii globalizării: Sucursala Komintern România

Imediat după scindare, nou formatul Partid Comunist din România s-a afiliat la Internaționala a III-a Comunistă (Komintern). În anul 1924, guvernul liberal interzicea PCdR-ul, formațiune politică acuzată de  ”acțiuni anti-românești”. Și conf. univ. dr. Marin Badea confirmă anul 1924 drept data trecerii în ilegalitate a PCdR, însă nu enumeră cauzele ce au determinat scoaterea în afara legii a  formațiunii comuniștilor din România.

Despre motivele interzicerii activității PCdR există informații în documentele conținute de Fondul Comitetului Central al Partidului Comunist Român (PCR) – secția Relații externe, volumul I, 1921-1949 (Arhivele Naționale, Direcția Arhivelor Naționale Istorice Centrale, Biroul Arhive Contemporane). La fila nr. 4, se menționează că după cea de-a VI-a Conferință a Federației Comuniste Balcanice, desfășurată în luna decembrie a anului 1923, PCdR-ului i s-a impus să facă publică lozinca adoptată de partidele Kominternului în problema națională, ceea ce pentru România se traducea prin susținerea, de către comuniști, a principiului ”autodeterminării, până la despărțirea de statul român a unor provincii” cu referire specială la Basarabia. ”Acest lucru a dus la scoaterea partidului în afara legii, în 1924” se precizează în documentul citat.

1921-1944 – PCdR – coloana a V-a a URSS în România

Primul punct al Statutului PCdR, adoptat în noaptea de 3, spre 4 octombrie 1922, cu prilejul primului congres al partidului, desfășurat la Ploiești, prevedea că: Partidul Comunist din România este o secțiune a Internaționalei Comuniste. El nu are alte scopuri decât acelea ale Internaționalei căreia îi aparține. La punctul al doilea se arăta că: Tezele și hotărârile de orice fel ale Internaționalei a III-a Comuniste sunt obligatorii pentru toți membrii și toate comitetele, comisiunile, grupele etc. ale partidului comunist.

Deveniți mercenari ai puterii bolșevice și ai Kominternului – acel partid comunist mondial care avea drept scop subordonarea întregii planete față de interesele Rusiei sovietice -, comuniștii români primeau bani din URSS, pentru finanțarea acțiunilor ce serveau interesele comunismului sovietic în România.

Comuniștii români au intrat în solda URSS încă înainte de a-și constitui propriul partid în România. Potrivit unui document emis de Biroul Sud al Kominternului din Harkov, în 2 martie 1920, Secția de propagandă Odessa solicitase, pentru luna iunie 1919, sume de 40 de mii de ruble pentru Basarabia și 60 de mii de ruble pentru restul României. În plus, pentru revoluționarii români aflați la Odessa se cereau 20 de mii de ruble. (Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej – Eugen Denize, Memoria, Revista gândirii arestate, Nr. 30/1-2000)

Potrivit sursei citate anterior, în raportul pe luna iunie 1920 al Biroului Sud se consemna plecarea în misiune în România a tovarășilor Goldenberg, Rozenkranț, Brigodirenko, Stăncescu şi Panaitescu, care transportau material de propagandă comunistă în geamantane cu fund dublu. Cei cinci participanți la această misiune au primit sume cuprinse între 5 și 14 mii de ruble sovietice.

Reprezentantul Grupului comunist roman de la Odessa, înființat imediat după terminarea primului război mondial, cunoscut sub pseudonimul Baronul, a semnat de-a lungul anului 1919 zeci de chitanțe ce probau că primise de la delegatul Moscovei, un anume tovarăș Zalik, ajutoare bănești de peste 500 de mii de ruble sovietice, 30 de mii de ruble ucrainiene, 4.800 de lei, 680 de leva şi 4 mii de coroane cehe.

Ceva mai târziu, un anume activist Cosma emitea chitanțe prin care confirma încasarea unor sume variabile, folosite pentru întreținerea membrilor Partidului Comunist din România. În mai puțin de o lună, de la 4 iunie la 1 iulie 1925, s-au primit 965 de dolari americani și aproape 6 milioane de coroane cehești.

Răsplătirea comuniștilor români de către Moscova a continuat până în 1944. În luna mai a acelui an F. Rabinovici a primit 120 de ruble, M. Grinberg, 180 de ruble, Vasile Luca,180 de ruble, M. Manole, 225 de ruble și așa mai departe.

După 23 august 1944, în acțiunea de sovietizare a României s-au remarcat Ana Pauker, Lucreţiu Pătrășcanu, Emil Bodnăraș, Vasile Luca, Gh. Gheorghiu-Dej, Petru Groza și alții, care s-au pus, de asemenea, la dispoziția serviciilor secrete sovietice.

Cu șefi alogeni, PCdR semăna cu o reprezentanță a unei companii străine

Până la revenirea sa în legalitate, cu prilejul loviturii de stat (Insurecției Naționale Antifasciste și Antihitleriste) din 23 August 1944, la conducerea partidului comuniștilor din România s-au perindat aproape numai străini. Cu excepția primului secretar, românul Gheorghe Cristescu, de meserie plăpumar, eliminat în 1924 tocmai sub acuzația de naționalism, toți ceilalți secretari generali ai PCdR au fost străini: Elek Köblös, maghiar (1924 – 1928); Vitali Holostenko, ucrainean (1928 – 1931); Alexandru Ştefanski (Gorun), polonez (1931 – 1934); Eugen Iacobovici, evreu (1934 – 1936); Boris Ştefanov, bulgar (1936 – 1940); Miklos Goldberger, evreu (1940) şi Ştefan Foriş, evreu maghiar (1940 – 1944). Nu numai conducerea, dar și apartenența etnică a membrilor de partid îndreptățeau apelativul ”din România” în loc de ”roman” autoatribuit formațiunii politice a comuniștilor, în perioada interbelică: În 1930, românii reprezentau mai puțin de un sfert din membrii PCdR. Distribuția pe naționalități arăta astfel: maghiari 26 la sută, români 23 la sută, evrei 18 la sută, ruși și ucraineni 10 la sută, bulgari 10 la sută. (Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej – Eugen Denize, Memoria, Revista gândirii arestate, Nr. 30/1-2000)

Istoria interbelică a PCdR – ”Evadare” în legalitate

Deși interziși formal, cu începere din 1924, comuniștii au continuat totuși să ia parte la viața

politică a vremii prin intermediul unor partide noi. În 1925 s-a înființat Blocul Muncitoresc-Țărănesc (BMT) partidul legal (de facto) al comuniștilor din România. Cu prilejul alegerilor din 1931, BMT a obținut 73 de mii de voturi, ceea ce însemna un procent de peste 2,5 la sută din totalul opțiunilor valabil exprimate de către alegători, ceea ce a însemnat obținerea a cinci mandate de deputat în Parlamentul României. Printre aceștia s-a aflat și Lucrețiu Pătrășcanu.

Rezultatul era cu atât mai remarcabil cu cât BMT reușise să înscrie candidați în mai puțin de jumătate din județe. La aceleași alegeri din 1931 socialiștii (social-democrații) obținuseră aproape 100 de mii de voturi, ceea ce însemna că partidele muncitorești au totalizat circa 6 la sută din voturi.

Alegătorii PCdR proveneau, în mare parte, din Ardeal și Banat, la acea vreme  regiunile cele mai industrializate ale României.

Politicienii vremii, surprinși de succesul comuniștilor, au invocat niște vicii de procedură pentru a-i invalida în bloc pe toți cei cinci deputați ai Blocului Muncitoresc Țărănesc (singurii care s-au opus acestui act au fost parlamentarii social-democrați) și apoi, după grevele de la Atelierele CFR Grivița, din februarie 1933, BMT a fost interzis.

Comuniștii au înființat imediat Liga Muncii dar și această formațiune, interzisă după un an de la înființare, a împărtășit soarta organizațiilor –paravan ale PCdR, apărute anterior. După aceea, comuniștii din România s-au rezumat la inițierea unor activități propagandistice, desfășurate sub umbrela organizațiilor non-profit precum Comitetul Național Antifascist sau Amicii URSS.

”Eu te-am făcut, eu te omor!” – lozinca neoficială a epurărilor operate de Stalin  în rândul comuniștilor de pretutindeni

”Tătucul popoarelor” generalisimul sovietic Iosif  Visarionovici Stalin, ce stăpânea la Kremlin, era măcinat de neîncredere și de teama trădării, ca orice dictator, de altfel.

Pentru a-și mai atenua angoasele, Stalin ieșea periodic la plivit, în tarlaua cu comuniști. Deoarece Partidul Comunist căpătase o anvergură mondială, datorită Internaționalei a III-a (Komintern) represaliile îndreptate de georgianul de la Kremlin împotriva propriilor tovarăși de luptă depășeau granițele Uniunii Sovietice. Astfel, cu ocazia epurărilor operate între anii 1936-1938 în URSS, au fost lichidați activiști de seamă din cadrul PCdR. Astfel, 19 înalți funcționari ai Partidului Comunist din România au fost lichidați cu acea ocazie: Ecaterina Arbore, Imre Aladar, Ioan Dic-Dicescu, Teodor Diamandescu, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Elena Filipovici, David Fabian, Dumitru Grofu, Jaques Konitz, Elek Köblös, Leon Lichtblau, Marcel Leonin, Gelbert Moscovici, Alexandru Nicolau, Eugen Rozvan, Alter Zalic, Petre Zissu, Timotei Marin și Marcel Pauker.

În ceea ce privește anvergura PCdR, această formațiune politică nu a avut mai mult de 3 mii de membri, până după încheierea celui de-al doilea război mondial. Cu 2 mii de membri în 1922, până în 1930 PCdR a urmat o curbă descendentă: 1661 de membri în 1925; 1500-1926; 300-1927; 500-1928; 461-1929; 700-1930. În 1936 numărul membrilor PcdR depășea o mie de persoane, pentru a atinge borna 1633, în 1937. Între 1940 – 1944, potrivit documentelor din arhivele PCdR păstrate la Moscova, în România se aflau între 2500 și 2800 de comuniști.

În ceea ce privește succesiunea denumirilor adoptate, de la înființarea sa, în 1921 (1922?) și până în decembrie 1989, când formațiunea comuniștilor a dispărut (de jure) de pe scena politică din România, partidul a fost botezat și rebotezat, în funcție de conjunctură, adică după cum bătea vântul mai puternic, de la Răsărit sau de la Apus. După Congresul din 8-11 mai 1921 apărea Partidul Socialist-Comunist, denumire însă neoficializată vreodată. Din octombrie 1922, până în octombrie 1948, s-a numit Partidul Comunist din România. După fuziunea cu Partidul Social Democrat, ultima ”redută” a vieții politice democratice din țară, anihilată de comuniști, a apărut Partidul Muncitoresc Român. Termenul ”Român” ce îl înlocuia în  denumire formularea ”din România” semnifica trecerea comuniștilor români de la dimensiunea internaționalistă la cea națională. Dar cu țara încă aflată sub ocupație sovietică, orientarea ideologică naționalistă a acestei formațiuni politice, manifestată cu precădere după venirea la cârmă a lui Nicolae Ceaușescu, a fost consacrată abia în anul 1965, când Partidul Muncitoresc Român devenea Partidul Comunist Român.

PCR a pierdut o cursă în care a fost singurul participant 

Postura de unic ”jucător” pe eșichierul politic național, pe care și-a asumat-o din 1947, până în 1989, s-a dovedit, în cele din urmă, fatală pentru PCR. Lipsa unui termen de comparație la care să se poată raporta, la nivel național, a generat cultul personalității, boală ce s-a manifestat ”plenar” mai ales în cazul cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu, tandemul ce, vreme de 25 de ani, din 1965 până în 1989, a condus PCR-ul spre pierzanie și țara spre haos economic și social, deși megalomania care-i stăpânea le-a creat soților Ceaușescu iluzia că au devenit călăuzele ce vor duce România pe drumul către ”înaltele culmi de progres și civilizație” obiectiv trâmbițat cu tot mai multă insistență, de la Congresul al IX-lea până la Congresul al XIV-lea și ultimul al PCR, desfășurat în noiembrie 1989, cu o lună înaintea prăbușirii orânduirii comuniste din România.